Căutare

Monday, February 5, 2018

Familia mea netradițională

În ianuarie a fost ca la nebuni la noi acasă, adică mai ca la nebuni ca de obicei. Avem doi băieți adolescenți, de 14 și 16 ani, care au decis să se mute la noi permanent. Sora-mea, care are o bebelusă delicioasă de un an, s-a mutat și ea la noi, din fericire doar temporar. Adică, să nu înțelegeți greșit, ea este simpatică, și fie-sa și mai  rău, dar uneori simt că dacă îmi mai zice cineva numele, fug în lume, unde oi vedea cu ochii,  despletită și desculță, ca o zeitate greacă exilată din Olimp.

Deci, cum încercam să vă spun mai sus, înainte să revin la mine, avem la casa omului doi adolescenți, un bebeluș, două oltence și un brazilian. Și vecinii și-au luat un câine care latră ca turbatul de câte ori cânt în duș. Și o mai avem și pe fosta soție a iubitului meu, și pe fostul soț al surorii mele, și pe mama iubitului meu care sună zilnic de la Rio de Janeiro: Oi, meu filho, sau ceva de genul. Plus ai mei de la Craiova, care mai sună și ei cu perfectul simplu în gură, dar ei deja nu mai contează în toată aglomerația asta.

Dacă soacra este prezentă doar telefonic, fosta soție este mai mult decât prezentă, având niște copii făcuți cu iubitul meu. Iar eu, mai mult decât perfectă cum sunt, mă înțeleg foarte bine cu ea. Vorbim la telefon, ne vedem la evenimente de familie, vine pe la noi, ce mai, zău că suntem numai buni de reality show.

Acum câteva săptămâni eram eu la muncă bine mersi, de fapt terminasem și încercam să cumpăr un cadou pentru o prietenă dar îmi tot cumpăram mie chestii de care nu aveam nevoie și pe care până la urmă i le-am dat surorii, când mă sună al meu, că trebuie să mă duc repede să iau copilul cel mare de la școală și să îl duc la urgență. Mama lui nu era de găsit și al meu, adică tatăl copilului cum ar veni, era la Bristol cu serviciul. Amu, așa e când ești mamă vitregă, lași cumpărăturile baltă și pleci urgent la școală, cât de urgent se poate în Londra, cel puțin. Că eram în sud-vest și trebuia să ajung în nord-est. Cam o oră și un pic și aproximativ patruzeci de lire de mers cu Uber-ul.

Am ajuns până la urmă, am luat copilul, am oprit la o librărie să îi cumpăr ceva de citit, că la urgență nu e nicio grabă dacă nu mori atunci și acolo și am purces spre spital, la o aruncătură de băț, vreo douăzecu de minute cu Uber-ul. Londra, vere, întinsă ca o plăcintă.

La spital ne instalăm incomod în sala de așteptare, copilul cu Nietzsche, cartea aleasă la librărie, eu cu ceva British crime, fiecare după posibilitățile intelectuale, mă rugam numai să nu  îmi ceară părerea la vreun paragraf sau ceva, doamne fere, că eu aproape terminasem cartea mea de British crime si nu aveam încă nicio părere despre cine ar putea fi criminalul. Darămite să am păreri despre Nietzsche, să fim serioși, că eu am făcut clasele I-VIII în Craiovița Nouă și facultatea la Universitatea din Craiova.

Nu mi-a cerut nicio părere dar mi-a citit niște pasaje interesante, zicea el, eu nu știu ce să zic altceva decât că erau niște pasaje foarte lungi. Până la urmă a venit și mama lui dar nici ea nu a fost mai isteață ca mine, deși ea a făcut școala în Australia, de unde deduc că probabil nu sistemul educațional românesc este de vină, ci înzestrarea mea, cumva, poate, cine știe, naiba știe, să nu zic dracu, doamne iarta-mă.

Ambele am fost salvate de filosofia germană de către doctor, care ne-a chemat înăuntru. Intrăm noi, mamițele, cu Goe al nostru cel suferind, și încep prezentările:

Doctorul către copil: Am pronunțat corect numele? Da? Din ce țară ești?
Copilul: Sunt portughez. Adică m-am născut în Portugalia.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Da? La fel ca și mama ta?
Mama: Nu, eu sunt din Australia.
Doctorul: Aha, foarte interesant. Si dumneavoastră cine sunteți? îmi zice mie.
Eu: Eu sunt partenera tatălui.

Pauză toată lumea.

Tot eu, ca prea era liniște: Și sunt din România. Și tatăl e din Brazilia.

Râsete.

Doctorul către copil: Mai ai frați sau surori?
Copilul: Da, un frate.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Și al cui e fratele, adică cine e mama fratelui?
Copilul: Avem aceeși mamă.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Și cu cine locuiți, tu și fratele tău, cu mama sau cu tata?
Copilul: Cu tata și cu Lavi.

În fine, evaluarea a decurs relativ liniștit, mai puțin atunci când nici copilul și nici mama nu și-au amintit câți avea copilul când a ajuns la urgență pentru că a căzut din pat. A trebuit să intervin și să dau răspunsul corect, adică trei ani avea copilul când a căzut din pat, în cap. Nu, nu am fost de față, că asta a fost acum 13 ani, când eu aveam 24 de ani, petreceam cu simț de răspundere și mult alcool și nu știam ce gagici să îmi mai fac. Dar mi s-a povestit incidentul de către familia extinsă și am reținut, că înafară de copii, sunt cea mai tânără membră a familiei extinse.

Una peste alta, copilul a fost bine, a rămas peste noapte internat, noroc că a venit taică-su de la Bristol și a avut cu cine să îl comenteze pe Nietzsche, ca probabil s-a simțt foarte singur, intelectual vorbind, cu maica-sa și mai ales cu mine.

Eu am încheiat seara la restaurantul spitalului, cu mama copilului, mâncând sandvișuri și discutând despre cât de greu este să ai copii.  Apoi ea s-a întors la căpătâiul copilului și eu m-am dus acasă, ca orice mamă vitregă, unde am baut o bere, am făcut o baie și m-am culcat, că așa e când nu ai copii, mai ai timp și de tine. Care-o face copii vreodată!

P.S. Bine v-am regăsit :)

Wednesday, July 5, 2017

Patru ani de străinătate. La mulți ani, mie.

Azi, mai spre seară, se fac patru ani de când am venit la Londra cu trei valize și nici un vis. Am vrut doar să trăiesc într-un loc unde să mă simt printre ai mei. Ai mei însemnând oameni care sunt autentici, care își văd de viața lor, cărora nu le pasă de capra vecinului, care sunt relaxați, pozitivi, calmi, politicoși, deschiși la minte, care nu aruncă gunoaie pe stradă și care nu trec prin viață țopăind printre legi și șpăgi. Evident că ai mei nu puteau să fie decât într-o țară care are grijă ca locuitorii ei, plătitorii de taxe, să își permită să fie toate cele de mai sus și mai mult decât atât. 

Trăiesc în civilizație, muncesc pentru mine, lucrez un număr de ore rezonabil spre mic, am un venit decent care ar putea fi mare dacă aș munci mai mult, dar nu vreau. Îmi place că uneori am weekenduri de trei zile și că uneori îmi petrec o zi de miercuri dormind până la prânz sau citind în grădină. Chestiile astea mici, bucuriile astea mărunte mă fac fericită și mă fac să-mi șoptesc în barbă că am reușit în viață.

Sunt self-employed, care e un fel de PFA. Nu am văzut nicio instituție financiară pe dinăuntru și nu am stat la nicio coadă, contul l-am deschis online și totul se întâmplă online. Închiderea de an mi-a făcut-o o contabilă și asta a costat 100 de lire, bani pe care pot să îi bag la cheltuieli data viitoare. Taxele le-am plătit în rate.

Locuiesc intr-o casă închiriată, spațioasă, cu o grădină mare dar într-o zonă proastă, că asta e, unii nu le putem avea pe toate. Nu împărțim casa cu alte persoane, cum fac alți emigranți în Londra și suntem recunoscători pentru asta. Aș vrea să zic că suntem norocoși dar cumva cred că e drept să spun că e mai mult decât noroc. 

Comfortul nostru e muncit, muncit cu creierul, muncit cu ani de școală, cu efort intelectual. Și în domeniul meu și în domeniul prietenului meu este imperios să citești mereu, să te perfecționezi, să te pui la curent, să menții ritmul. Nu de puține ori ne petrecem serile citind cărți de specialitate, googlind noutăți, căutând materiale pe internet, surfând forumuri si websiteuri. De exemplu, dimineata la cafea sau seara la un pahar cu vin, eu privesc mock trials pe youtube, chiar dacă îmi petrec zile în instanță. Asta printre munți de terminologie, exerciții de traducere simultană și un catraliard de pagini deschise cu legi și sentințe. Și Facebok și Instagram și Ikea si Buzzfeed și Expedia, că viața are multe aspecte, de ce s-o dau pe după vișin?

Ca noutate, în timp ce majoritatea românilor vin aici să strângă bani să își cumpere case în România, eu am vândut apartamentul din România și nu o să mai cumpăr proprietăți vreodată decât dacă am banii cash. Lumea este mare și este posibil să ne relocăm dacă vremurile o cer. Nu suntem copaci, nu avem rădăcini. Important este să fim acasă și acasă este locul unde suntem împreună, eu și el, și unde condițiile economice sunt propice unei vieți decente și relaxate, așa cum o avem acum.

În sfârșit, dar și cel mai important, aici sunt un nimeni așa cum e mai toată lumea. Nu mă știe lumea din auzite, nu am cunoștințe comune cu oameni pe care tocmai ce i-am cunoscut, sunt atât de neimportantă că îmi vine să plâng de fericire. Și nu cunosc pe nimeni cu funcții și prospecte de mărire care să se uite la mine și la pleavă în general ca la niște gândaci, dar oricum aici nu mi-ar folosi la nimic pentru că aici nu trebuie să am pile să bag cablu, să iau permisul de conducere, să îmi ridic diploma de licență sau să mă operez de amigdalită. 

Mă gândesc uneori că am mai multe vieți, pentru că viața mea din Romania a fost complet diferită de viața mea de aici. Deși m-am născut în România, cei treizeci și doi de ani petrecuți acolo au fost pentru mine un efort permanent de adaptare. A fost chin, zbucium, frustrare că nu-mi găseam locul. În Londra am început a doua viață și toate s-au potrivit ca un puzzle perfect. Fiecare lucru nou care se întâmplă vine nu ca o completare la puzzle, că e cât se poate de complet, ci ca o accezorizare, să îl facă mai atractiv, mai strălucitor.

Și dacă am învățat ceva în acești patru ani este să nu te oprești niciodată să îți cauți locul și oamenii TĂI. Fii ca apa, fii ca păsările, aleargă, zboară, caută, poposește, modelează-te, reinventează-te. Tu ești singura ta piedică în drumul vieții tale, nu vârsta ta, nu sexul tău, nu familia ta, TU. 


Tuesday, May 30, 2017

P.S. Sunt bine

Am ieșit mai devreme în grădină cu o carte de Margaret Atwood și cu o caserolă de ananas, în halat și cu părul și nespălat și nepieptănat. Ideea era să iau aer și să mă simt un pic mai vie, că azi am fost cam întoarsă. Am dormit prea mult zilele astea și dacă până la un punct a fost bine, după acel punct a fost prea mult. Trebuie măsură în toate și eu uneori nu am măsură când vine vorba de făcut chestii care îmi fac rău. 

Azi, când m-am trezit, am aflat că o prietenă din Toronto a încercat să se sinucidă. Nu încercarea în sine m-a cutremurat ci groaza imensă pe care a trăit-o până a ajuns în punctul acela. Este oribil, copleșitor și incredibil de dureros sentimentul că nu mai poți continua, că nu mai ai energie, motivație și mai ales forță să suporți întunecimea și putreziciunea depresiei. 

Am avut ultimul episod depresiv in decembrie și m-a ținut pe loc aproape trei luni, timp în care nu am luat joburi ca intrepret, mi-am dat demisia de la nanny job și mi-am pus viața socială pe butuci. De-acum știu ce-mi face depresia și chiar dacă fiecare episod ma izbește mai abitir, am învățat să cer ajutor. După ce am petrecut o zi întreagă căutând pe google metode de sinucidere, mi-am dat seama că am luat-o rapid la vale și mi-am anunțat iubitul și am sunat la numărul de criză. Am contemplat sinuciderea câteva săptămâni și sunt sigură că aș fi ajuns să o și comit dacă nu ar fi fost toți acești oameni din viața mea care au avut grijă de mine și care mi-au fost alături până mi s-au limpezit cerurile vieții, cu ajutorul creșterii dozei de antidepresiv, bineînțeles. Abia după ce mi s-au stabilizat chimicalele din creier am început și eu să am grijă de mine, să mă iubesc din nou și să fac lucruri bune pentru mine. 

In iulie se fac patru ani de când m-am mutat la Londra. În ciuda acestei introduceri tragice, sunt bine. Mai bine decât am fost vreodată și mai bine decât am sperat vreodată să fiu. Depresia e sub control. Sistemul medical are grijă de mine, știu ce mi se întâmplă și cel mai important, nimeni nu mă consideră nebună dacă vorbesc despre asta. Nu trebuie să mă prefac că sunt ok dacă nu sunt, așa cum trebuia să fac în România unde erai de râsul lumii dacă te duceai la psihiatru. 

Cu depresia tratată și sub observație am putut să îmi iau viața de la capăt. Sau mai degrabă înapoi. Pentru prima dată în viața mea mă aflu într-o relație sănătoasă. Este un sentiment incredibil să fii cu cineva care are grijă de tine, care te ajută să crești, care te lasă să îți deschizi aripile și îți mai dă și un brânci, să zbori unde oi vedea cu ochii. Cineva care crede în tine, care te place fix pentru ceea ce ești, așa cum ești, cu bune și rele. Cineva care îți punctează calitățile și îți trece cu vederea defectele. cineva care te lasă să fii cel mai ciudat TU posibil, care râde cu tine când te umflă râsul și care te ține în brațe când plângi ca proasta. Nu îmi vine să cred că omul ăsta e al meu și zău dacă regret că am pupat broaște grămadă, că am părăsit bărbați după bărbați și că mi-am făcut cont pe Tinder. Tot ce am făcut în viața mea personală extrem de pasională m-a adus cu un pas mai aproape de el. Așa că bine am făcut! Plus că făcând de toate, mi-am lămurit toate curiozitățile și acum stau frumos la casa mea și mă culc la ora 10. 

Pe plan profesional sunt intr-un trend ascendent. Nu aveam niciun plan când am venit aici, am zis că o să văd eu ce-o să fac, multilateral dezvoltată cum sunt. Lucrez de la 19 ani și joburile mele nu au avut niciodată legătură unul cu celalălalt și pe toate le-am făcut bine, chiar dacă pe unele dintre ele le-am făcut fără plăcere. În Londra mi-am început viața profesională ca și chelneriță de weekend, ceea ce mi s-a părut extraordinar de boem. Am terminat repede cu asta pentru că mi s-a oferit un job de nanny pe termen scurt, asta în septembrie 2013. Am demisionat de la acel job pe termen scurt în ianuarie 2017, când am avut episodul depresiv.

În anii de nanny am legat niște relații speciale cu cei trei copii, părinții lor și familia extinsă. Am făcut cursuri de Community Interpreting și am început să lucrez ca intrepret în zilele libere. Am putut să o iau încet, că salariul de nanny era suficient să am o viață comfortabilă. Copiii au crescut și nevoile lor de o nanny au scăzut, așa că am avut mai mult timp să lucrez ca interpret. Am mai făcut un curs, unul de pregătire pentru examenul de interpret pentru poliție care mi-a lărgit vocabularul și orizonturile. Nu am dat încă examenul, dar am prins curaj să încep să interpretez în instanță. Am învățat pe rupte și încă învăț zi de zi legi și terminologie juridică și mă descurc din ce în ce mai bine. Acum îmi câștig existența exclusiv din interpretariat și sunt foarte mândră de mine. Nu fac bani mulți dar fac bani suficienți, sunt freelancer, am o grămadă de timp liber și mă învârt printre oameni faini. 

Viața mea în Londra este perfect de imperfectă. Am probleme, ca toți oamenii dar pot să le gestionez aici, spre deosebire de Romania, pentru că aici am tot ce îmi lipsea în România, în primul rând un sistem medical care să mă sprijine în lupta cu depresia. În al doilea rând am oportunități. Pot să fiu ce vreau eu să fiu. Reprofilarea e posibilă oricând, la orice vârstă, atâta timp cât îți dorești acest lucru. Și cred că faptul că mi-am găsit bărbatul la care am visat toată viața a fost pentru că am fost stabilă din punct de vedere medical, ceea ce m-a ajutat să îmi înțeleg mai bine nevoile sufletești, să le mai las dracului de broaște și să țintesc sus. După ultima relație eșuată țin minte că îmi propusesem să nu mai accept jumătăți de măsură, că bărbatul nu-i mobilă, să îi mai dau un strat de vopsea să îl fac acceptabil. E acolo viu lângă mine, respiră și vorbește și indicat ar fi să facă toate astea bine, nu să mă scoată din sărite. Ori e perfect pentru mine, ori nu e deloc. Totul sau nimic, că o viață am. 

Trebuie să închei și nu știu ce să vă zic în încheiere. I-am spus prietenei mele din Toronto să ia viața oră cu oră, că nu e nicio grabă. Există viață și după o tentativă de sinucidere și viața are o chestie mișto: e imprevizibilă. Putem noi să stabilim scopuri o grămadă. Viața, dacă o lăsăm, ne poartă pe unde nici nu ne imaginăm dar fix unde avem nevoie. Și cred că sfatul ăsta ni se potrivește tuturor. Hai să nu mai trăim în goană, să o luăm ușor, să ne dăm voie să ne căutăm locul și omul, indiferent de cât durează asta. Fericirea nu vine din bifarea lucrurilor care trebuie făcute într-o viață, fericirea vine dintr-o viață trăită onest cu tine și pentru tine.