Căutare

Loading...

Monday, August 22, 2016

Telenovelele s-au mutat pe #instagram (Philipp Plein, Oksana, Andreea Sas și un pic de Mădă Ghenea)

Recunosc cu oroare că m-am uitat la 3-5 telenovele în viața mea. Și nu, nu m-am uitat din motive intelectuale gen vreau să învăț spaniola ci pentru că pur și simplu m-a prins acțiunea și trebuia neapărat să văd ce fac oamenii ăia acolo zi de zi. 

Ei, așa sunt acum cu Instagram. Poate voi stați pe instagram din motive artistico-vizuale gen poze faine cu filtre deosebite. Eu nu. Eu urmăresc triunghiul Philipp Plein, ce gagică are pe moment și eterna lui iubire Oksana, o rusoaică atât de operată că parcă stă se rupă în bucăți. 

Philipp Plein @philippplein78 se pare că este un designer german afară din cale, de care eu bineînțeles că nu am auzit până când nu s-a cuplat cu Mădălina Ghenea. Dar asta nu înseamnă că nu este el deosebit ca designer ci că eu îmi cumpăr haine de la Zara și alte magazine asemănătoare, având și alte priorități pe această lume înafară de ce haine scumpe să îmi mai cumpăr. 

Nu e prea chipeș, pare mereu pe cocaină și, mai pe scurt, e un fel de combo manelist/interlop de pe la noi, ca să înțelegeți ce vreau să zic. Are case maaaaari peste tot prin lume, cu candelabre maaaaaari și piscine maaaaaaaaari. Adică la el totul trebuie să fie mare. Și cu sclipici. Muuuuuult sclipici. Aur și diamante să fie, că restul trece. 

Ce găsiți pe instagramul lui? Păi...filmulețe și poze cu el și gașca lui prin casele lui maaaaaari, plimbându-se cu mașinile lui maaaaaari, arătându-și ceasurile lor maaaaaaaaaaaari și pe femeile lor cu sânii lor maaaaaaaari, arătându-și diamantele lor maaaaaaaaaaaaari. Și sclipicioase. Aaaaaaa și câteodată se plimbă și cu avionul lui personal maaaaaaaaare. Evident. Și sclipicios. Și mai evident. 

Despre femeile lui. Se pare că Oksana @udinu281 a fost și este imensa lui iubire. Are sânii maaaaaaaaari evident și buzele maaaaaaaaari și îi plac chestiile maaaaaari și sclipicioase. Să fie de aur. Să fie mare. Eu am deschis instagramul mai târziu, când o lăsase pe Oksana și o luase pe Mădălina Ghenea. Și dă-i tatuaje, declarații de iubire și inel de logodnă, bineînțeles. Cu diamant. Maaaaaare. 

Mădălina, care de altfel are un profil interesant și face chestii faine, dăduse și ea în patima lui "să fie mare, să fie sclipicios". Niște poze cu inelul de logodnă, niște poze cu casele alea de neam prost, niște poze cu tatuajele lor, doamne, parcă era posedată. Din când în când își mai băga Oksana coada și posta mesaje de la Philipp și Mădălina atunci și mai dihai, alte poze cu același inel maaaare, iubire maaaaare etc.

Până la urmă, nu știu cine pe cine a lăsat, cert e că Mădălina a revenit la vechiurile obiceiuri frumoase: se plimbă iar în locuri misto unde vede mai mult decât cluburile de lux pe dinăuntru, câștigă premii și nu își mai tatuează numele masculului la schimb pe un inel de logodnă. A șters tatuajul cu numele lui, apropo. Și el pe cel cu numele ei pentru că, da, a trebuit să facă loc pentru următoarea damă.

Andreea Sasu @ppah90: frumușică dar tot cu niște țâțe din alea puse până în claviculă, de zici că are un fund pe piept. Dar nu mă luați în seamă, sunt doar geloasă că eu am țâțe mici pitici și nici bani de silicoane n-am. Așa că zic de ale ei că-s nașpa. Ca vulpea. Știți povestea. Dar să trecem de la sânii mei mici la viața amoroasă a Andreei. Până s-o ia Philipp în primire a mai fost Oksana o tură. Iubire mare, avion privat, flori, blănuri (că ea stă la Moscova, are nevoie) totul culminând într-o despărțire. Apoi altă împăcare. Apoi altă despărțire. 

Abia după aceea a urmat Andreea și scenariul s-a derulat întocmai: și-a tatuat numele lui, a primit inelul, a făcut turul căsoaielor și al limuznelor, s-a dat cu avionul personal. 

O vreme, cât au fost cei trei între crize existențiale m-am plictisit atât de tare că am început să fac poze la viața mea obscură și nesclipicioasă. Mi-am pozat toate lucrurile bune din casă și toate colțurile fără mușuroaie de furnici din grădină cât timp Philipp și Andreea s-au plimbat pe glob în avionul lui de aur, ea a tot rotit niște poze cu ei pupându-se în bot până a primit inelul apoi dă și pozează inelul din toate unghurile, că poate nu se prind vecinii de la ea de la bloc de la Pașcani că e diamant d-ala bun, de firmă. El iar cu căsoaiele lui, maaaaari de tooooooot și cu marmură de zici că-s cavouri. Plus că sigur casele alea țin rece la picioare și în ele te trage curentul de numa-numa. Nu aș intra acolo fără o veste de lână la spate și papuci de casă că sigur aș răci la ovare. 

Dar azi, taman bine, că deja mă gândeam să fac niste shopping online, să mai cumpăr chestii de pozat că nu mai aveam nimic prin casă de pus pe instagram și mâncare nu fac și la restaurant mi-e lene să mă duc că îmi place sub plapumă azi că e puțin răcoare la Londra, puse Oksana un filmuleț făcut când vorbea cu Philipp la telefon. Ăla, c-o simte zilnic, că are nevoie de ea, ea că da, tu ai nevoie de mine, dar eu n-am nevoie de tine. El cică, ba nu, că ai. Și tot așa. Rusoaica îi dădu tag și Andreei, să nu cumva să rateze că nu e ea cea mai tare din parcare. 

La care Andreea puse o poză cu brațul lui cu ceas cu diamante și tatuajul cu numele ei (parcă tot acolo a fost și cel cu numele Mădălinei) și niște cuvinte de înaltă și adâncă înțelepciune cum că dragostea e nebună. Și sunt complet de acord că dragostea e nebună, mai ales atunci când protagoniștii dau banii pe ceasuri și inele în loc să meargă la psiholog. 

Dar Philipp, bărbat adevărat, făcu mișcarea decisivă. Puse o poză cu Oksana dormind cu gura căscată și cu machiajul căzut. Și totul până la aspectul fizic, ok? Pe Oksana poți s-o înșeli, să vii la ea cu tatuajul cu numele alteia pe tine, nu contează. Totul e iertabil, până la a posta o poză cu ea în care nu e frumoasă foc. Aici se termină șmecheria. Își luă șah mat de la Philipp și șterse filmulețul. Philipp, un cavaler, șterse și el poza compromițătoare și acum e iar pace în univers. 

Până la epispdul următor, vă las cu bine.

Lavinia Vanilia @lavinia_in_london
Critic de Instagram 


Tuesday, August 16, 2016

Dar tu copii când faci?

Am 35 de ani, deci vă dați seama de câte ori am auzit în viața mea întrebarea: "Dar tu copii când faci?" Nu dacă vreau sau dacă am cu cine sau dacă am cu ce să-i cresc. Nu, toate astea n-au importanță. Ba chiar mi-a zis o tipă  cândva, când i-am răspuns la întrebare cu "n-am cu ce să cresc un copil momentan" că "ei, lasă, crește și el pe lângă tine". Cumva, ca un animal care crește și el pe lângă casa omului, mai cu resturi de la masa stăpânilor, mai cu ce găsește prin ogradă. Dacă n-aș fi fost atee, m-aș fi închinat cu toate mâinile și picioarele, zău așa. După ce aș fi plesnit-o. 

Dar să le luăm pe rând.

Mai întâi, mi se pare incredibil de stupid să întrebi pe cineva când face copii. Este o indiscreție totală. Habar n-ai ce se întâmplă în viața persoanei respective. Poate încearcă să facă un copil și nu îi iese. Poate a pierdut o sarcină. Sau mai multe. Poate se confruntă cu probleme de sănătate. Poate are probleme cu partenerul. Etc etc. Ideea e că nimeni nu îți datorează explicații și, mai ales, cu o singură întrebare poți să dezlănțui o mie de monștri în mintea cuiva. Ideal ar fi să nu te fută grija de uterele altor persoane, dar dacă nu poți și te mănâncă limba, poți să faci un singur lucru care e demn și discret: să ți-o muști! Limba adică. 

Apoi, dacă cineva se îndură și îți răspunde la stupida întrebare, nu comenta răspunsul! Zi mersi că nu te-a pocnit că ai intrat cu bocancii în intimitatea ei și te gratulează cu un răspuns și taci în puii mei. De exemplu, eu încerc să răspund la această întrebare sincer. Răspunsul este mereu același: nu vreau copii. Comentariile la acest răspuns sunt dintre cele mai diverse. Am auzit de la o clientă pentru care interpretam și pe care nu o mai văzusem niciodată în viața mea un expresiv: Atunci ai ceva la cap! Un alt client mi-a explicat cum habar n-am despre ce vorbesc, cum el și nevastă-sa au încercat șapte ani să facă copii și cum viața lui a căpătat sens numai după ce s-a reprodus, că să nu fac această greșeală, copiii sunt sensul și rostul bla bla bla. Trecem peste faptul că el nu-și suportă nevasta și că nu și-a mai văzut copiii de un an, că vorbește cu ei pe Skype o dată pe lună, că el muncește la Londra și familia e în România. Irelevant, nu? 

Un șofer de Uber, român evident, chiar m-a întrebat franc: păi și atunci ce faci dacă nu faci copii? I-am spus că trăiesc, mă bucur de viață, îmi cultiv pasiunile, călătoresc, dorm până târziu, lenevesc fără grijă, comand mâncare dacă nu am chef să gătesc. M-a privit confuz. Mi-a zis că el nu înțelege. Că pentru el viața înseamnă să facă bani și copii. Na, că eu nu fac nici bani, nici copii. Ce pierdere imensă pentru umanitate!

Când aveam douăzeci și ceva de ani, îmi amintesc că m-am despărțit de un tip pentru că nu își dorea copii. Niciodată. Mi s-a părut ciudat să afirmi așa ceva cu atâta fermitate. Mi s-a părut că tipul era în neregulă, emoțional vorbind. Nu că eu aș fi fost mai brează. Ideea e că viața mea de atunci era de așa natură că numai un copil ar fi făcut-o interesantă. Locuiam în Craiova, lucram la muzeu, vedeam aceleași fețe, aveam aceleași drame și bucurii în fiecare zi, viața mea avea aceeași rutină de ani de zile și ar fi avut aceeași rutină pentru tot restul vieții mele. Normal că aveam nevoie de un copil să spice the things up, să îmi ascund frustările și nemulțumirile în preocuparea constantă pentru o ființă umană. 

Mulțumesc tuturor zeilor că tipului cu pricina i-a fost teamă să ducă relația la nivelul următor. În caz contrar aș fi fost o femeie nefericită acum, frustrată și acră, cu gura mare pe bărbat, învinovățindu-l pentru toate eșecurile mele. Aș fi o femeie bolnavă, cu depresia ajunsă pe cele mai înalte culmi și bineînțeles, netratată, pentru că aș crede că e vina mea, că e totul în mintea mea, că nu-s suficient de puternică să trec peste. Drept urmare, aș fi o mamă oribilă, dar n-aș vedea asta, pentru că nu aș știi că un copil nu are nevoie numai de hrană și adăpost, ci și de echilibru emoțional. Aș fi în continuare neîmplinită și aș obliga bietul copil să fie tot ce n-am putut eu să fiu, abătându-l de la calea lui, suficient cât să rătăcească ani buni până să-și dea seama că nu vrea să fie director ci muzicant ambulant și să îmi rupă inima într-o o mie de bucăți pentru că am sacrificat totul pentru el. 

Iubesc copiii din tot sufletul meu. De trei ani sunt dadacă pentru aceeași familie, am văzut trei copii crescând, îi iubesc enorm și mor de dorul lor când nu îi văd câteva zile. Că dacă la început eram cu ei trei zile întregi pe săptămână, acum doar îi iau de la școală de trei ori pe săptămână pentru că s-au facut mari și pentru că eu sunt o femeie serioasă cu un job serios. Acești copii vor face mereu parte din viața mea și gândul ca la un moment dat nu vor mai avea nevoie de mine să îi iau de la școală și să le pregătesc masa de seară, mă doare cumplit. 

Apoi sunt copiii prietenului meu. Doi copii minunați care m-au primit în viața lor cu inima deschisă. Deci am cinci copii în viața mea. Am afecțiunea lor, am compania lor și toate bucuriile simple pe care le aduc copiii în general. Dar nu am responsabilitatea care vine cu un copil. Nu am nopți nedormite, la conflictele major fac un pas în spate și las părinții să se descurce, nu educ, doar pun în practică metodele deja stabilite de părinți. 

Și îmi convine. Deja m-am consolat cu gândul că voi avea depresie toată viața. O tratez, o țin în frâu, dar sunt momente când am căderi și tot ce vreau e să stau sub plapumă și să-mi plâng de milă. Nu vreau să am un copil în preajmă când mă simt așa. Nu ar fi drept față de copil. Zgomotele îmi ridică anxietatea la cer. Și muzica trebuie să fie în surdină și nu prea mult timp. După câteva ore cu copiii în parc am nevoie de o zi petrecută în liniște completă. Să se audă numai frigiderul, dacă se poate. Deci ca mamă, aș fi veșnic anxioasă și obosită ceea ce mi-ar amplifica depresia. Sau aș ține copilul închis în casă cu mine dar, din nou, nu ar fi drept față de copil. Și tot așa, aș putea să vă dau o mie de exemple ca să vă arăt că fie aș fi o mamă rea, fie aș fi o femeie bolnavă. 

Copiii sunt minunați. Se nasc perfecți dar undeva pe drum, fie din nepăsare, fie din neștiință, părinții le strică sufletele. Mă gândesc deseori că ai nevoie de permis să conduci o mașină dar oricine cu aparat genital funcțional poate face copii. 

Copiii trebuie să vină ca un bonus, să fie cireașa de pe tort în viață. Trebuie să se nască din iubirea dintre parteneri, nu din nevoie. Copiii trebuie făcuți pentru ei, nu pentru părinți. Din păcate, de cele mai multe ori copiii se fac pentru că e timpul, că cineva nu vrea să fie mamă bătână, că cineva vrea să fie bunică tânără, că cineva vrea să aibă sprijin la bătrânețe (treaba cu paharul de apă), pentru că o femeie are nevoie de dragoste necondiționată (apropo, pentru asta poți să-ți iei un câine) sau, cel mai rău, să salveze o relație. Aceștia sunt copii care se nasc deja cu sarcini de îndeplinit și vai de ei dacă vor eșua.





Monday, August 8, 2016

Duminica în familie sau diva la cumpărături

Vă anunț pe această cale că m-am făcut o divă cu nasul pe sus. Să vă povestesc.

Azi au venit acasă copiii prietenului meu. Mai devreme cu o zi. Stau o săptămână cu noi și o săptămână cu mama lor, și de obicei vin lunea. Deci au venit azi pe la prânz și am zis să le fac brownies, să-i răsfăț, că mama lor e obsedată de mâncare sănătoasă și îi ține numai pe sucuri, crudități, orez și fasoale neagră. Eu sunt fix invers, nu mi-aș bea prânzul nici picată cu ceară. Ce nu se poate mânca cu tacâmuri sau măcar cu degetele, pentru mine nu reprezintă masă principală. 

Doar că nu aveam în casă ingredientele necesare pentru prăjitură, așa că a trebuit să fac un drum la Tesco, singurul supermarket din cartierul ăsta oribil în care locuiesc acum. Am plecat pe la 5, cu scârba deja așternută pe față, la gândul că fiind duminică, o să dau la toate colțurile de români care beau bere, scuipă semințe și fluieră după fete, plus inerentele manele răsunând din curți și de pe la ferestre, că fu frumos afară și când e frumos afară miroase tot cartierul a grătar și se știe că micii fără manele nu sunt buni. 

Acum, să ne înțelegem. Pe lângă faptul că nu îmi place fauna din acest cartier în care petrec cât de puțin timp pot și ala de regulă la mine în curte, nici nu-mi place să fac cumpărături din astea cu contact uman, adică față în față, că doar plătesc wifi, nu? Cumpăr online tot ce îmi trebuie și mi se aduce acasă, în slotul orar agreat de mine. Căratul de plase mi se pare primitiv, ca să vedeți ce aere de divă am, zici că m-a facut mama online și m-a adus barza la ușă. 

În supermarketuri mai intru și ies rapid, doar pentru fructe, apă, tampoane și alte chestii urgente, că am și eu o viață, nu pot să-mi irosesc timpul liber făcând chestii, când pot sta. De fapt, de aia muncesc, să am bani să îmi permit să stau în timpul liber, nu să fac curat, să calc, să car plase, să gătesc, să montez mobilă și mai știu eu ce chestii fac oamenii prin casele lor. 

Hai că iar deraiez. Deci am plecat la Tesco. Numai că Tesco era inchis! La ora 5! Jur că nu am văzut în viața mea un Tesco închis la ora 5. Dacă mai aveam nevoie de vreo confirmare că stau într-un cartier nasol, d-apăi na c-am primit-o. Și pentru că deja le spusesem copiilor că le fac prăjitură, a trebuit să mă descurc. Am luat magazinele din zonă la rând în încercarea mea de a cumpăra făină, zahăr, ouă, ciocolată neagră, unt fără sare și nuci pecan. Magazinele de genul acesta au în general produse etnice, în funcție de ce comunități predomină în zonă. Aici primează românii apoi polonezii, indienii și africanii. Produse englezești, ioc. În primul magazin am reușit să găsesc nuci pecan, niște ouă de care nu am auzit dar măcar nu erau expirate, o făină cu nume ciudat dar englezesc, că alternativa era o făină turcească și am zis să merg pe mâna englezilor, un zahăr pe care parcă l-am văzut la Tesco pe care l-am preferat zahărului Mărgăritar, că nu am încredere în produsele românești comercializate aici, mai ales în magazinele astea mici de cartier. I-am întrebat pe băieții indieni de la casă dacă au ciocolată neagră sau unt fără sare, că nu le găseam, și mi-au zis că întreb de produse ciudate. Până la urmă am găsit ciocolata neagră că aveau, chiar de trei feluri, ca să vedeți ce bine știu stocul. Mai îmi trebuia doar unt. 

Intru la următorul magazin, Bucovina. Mă întâmpină o muzică populară, săltăreață, prea tare pentru urechile mele fine de divă. Era clar că nu puteam să stau prea mult, că muzica dată tare îmi declanșează anxietatea, că sunt o divă complexă cu probleme psihice. Așa că o întreb pe prima fată care îmi iese în cale, româncă, evident: "Vă rog frumos, aveți unt fără sare?" Se uită la mine vreo trei secunde, apoi îmi trântește un "nu știu" scurt și își vede de treabă mai departe. Eu rămân perplexă puțin, că m-am dezobișnuit să fiu flituită de angajați, adică de obicei dacă întreb de o chestie, fie sunt condusă la raftul respectiv, fie mi se spune unde este acel raft, depinde de mărimea magazinului. 

Apucată de aerele de divă, ca să nu zic de nervi, o deranjez iar pe tipă și insist: "Unde țineți de obicei untul și produsele similare?" Îmi aruncă un "în frigiderul din spate" fără să îmi arunce și o privire. ce să mai zic de un zâmbet de complezență? Merg la frigiderul din spate: un miliard de sortimente de cașcaval și brânză topită, nici un unt. Altă angajată aranja ceva la raftul de lângă frigider. Gândindu-mă că poate nu văd ce-mi trebuie din cauză că nu mă pot concentra din cauza volumului muzicii, zic să o întreb și pe ea: "Vă rog frumos, aveți unt fără sare și nu-l văd eu?" Îmi aruncă o juma de privire și îmi zice: "tot ce avem e acolo." No buuuuun! Zic "mulțam frumos" la care nu mi se răspunde și mă car de acolo. Și muzică dată tare și nesimțire e prea mult pentru nervii mei gingași.

Următorul magazin e est european dar mai mult românesc. Nu e muzică, pfiu! Mă duc fix la raftul cu lactate, că îl văd de la ușă. Printre miliardele de cașcavaluri, iaca și niște pachete de Unt de Masă. Cu sare, 0,03% dar mai bun decât margarina. Iau și un borcan de compot de vișine, și mă duc la casă. Mi se ia o taxă de 50 de pence că plătesc cu cardul, asta e, și plec naibilui acasă.

Cât timp a stat prăjitura la cuptor, am băut un pahar de rose în grădină, fericită că vecinii români de la trei case distanță nu au chef în curte azi și pot și eu să-mi aud gândurile. Cu mirosul de mici pot să trăiesc dar mi-e greu cu manelele, vă spusei. Și îmi dădui seama de ce e așa liniște de vreo săptămână: vecinii sunt în România în vacanță! Că toți pleacă în august acasă, știu eu de la clienții mei.

P.S. Prăjitura fu aproape un succes.