Căutare

Friday, March 29, 2013

O poveste tristă


Am 32 de ani. Am fost premiantă, am făcut o facultate şi un master, vorbesc limbi străine, am un loc de muncă stabil şi îmi place să mă plimb prin lumea largă. Ies în oraş, beau cât să mă simt bine, nu fumez, am grijă ce mănânc şi mă îmbrac frumos. Citesc, scriu, ascult muzică bună uneori, alteori ascult muzică proastă,  că deh, am şi eu plăceri vinovate, ca tot omul, mă uit la filme, gătesc, râd cu poftă, am simţul umorului, mă duc la teatru, mă duc la filarmonică, mă duc la concerte, vizitez muzee şi am prieteni în toată lumea. Sunt decentă, tolerantă, nu sunt rasistă, nu am prejudecăţi, visez, nu mi-e frică nici de schimbare şi nici de moarte. Tot ce vreau este să trec prin viaţă frumos şi demn şi mai ales SĂ TRĂIESC, că vorba aia, de murit, moare toată lumea.

Dacă aş putea alege să am o putere magică, aş alege să pot uita. Aş vrea să uit o mare parte din viaţa mea, mai précis, partea aceea de viaţă în care am fost în grija părinţilor mei. Este partea de viaţă în care trebuie să fii sprijinit, ocrotit şi pregătit pentru restul existenţei tale. Pentru mine, este bucata de viaţă pe care încerc s-o îngrop, s-o sufoc cu milioane şi milioane de amintiri clădite aproape compulsiv, cu sentimente pozitive şi cu optimism aproape idiot, dar, de câte ori cred că am reuşit să uit, fantomele traumelor de demult se iţesc crude şi obraznice în sufletul meu.

Copilăria şi adolescenţa mea au fost un amalgam de deznădejde, de furie, de frustrare şi de ură. Mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o cu sufletul otrăvit de resentimente şi de planuri crude de răzbunare. Nu visam să îmi fac iubit, să fiu studentă sau să am cea mai frumoasă rochie la balul bobocilor. Visam fie să mă fac mare şi să scap de iadul familiei mele, fie să mor. În prea multe nopţi am mers la culcare sperând că a doua zi nu mă voi mai trezi.

Am fost bătută de când mă ştiu. Fiecare obrăznicie, fiecare telefon primit de la vreun băiat, fiecare minut întârziat acasă, fiecare polonic de ciorbă neterminat din farfurie, fiecare act de revoltă, fiecare oracol completat, fiecare poster lipit pe perete, fiecare boacănă, fiecare notă mai mică de 10 era sancţionată cu palme şi pumni în cap.  De multe ori, nu ştiam pentru ce sunt pedepsită. Nu mi se explica ce am greşit, mă trezeam din senin cu capul vâjâind de la vreo lovitură. Eram bătută şi pentru că tata era beat şi nu ştia ce face şi pentru că mama era nervoasă şi trebuia să se descarce.

Mă trezeam noaptea la cel mai mic zgomot, gata să mă apăr. Sau să o apăr pe mama. Şi mă trezesc şi în ziua de azi la cel mai mic zgomot. Şi fiecare ceartă pe care o aud întâmplător sau la care asist, mă duce înapoi în timp şi retrăiesc iar lovituri şi insulte. Şi vreau să îmi pun mâinile la urechi, să nu mai aud nimic sau să fug departe, departe. Dar ştiu că oriunde aş fugi, amintirile mă vor urma. Aşa că stau pe loc. Şi încerc să lupt cu anxietatea care se declanşează la un ton mai ridicat al oricui, chiar dacă nu îmi este adresat. Şi apoi încerc să lupt cu insomnia pe care mi-o aduce orice atac de anxietate.

Bătăile erau însoţite de insulte şi reproşuri. Orice copil era mai bun ca mine, nimic din ceea ce primeam sau ceream nu era meritat. Mi se cumpărau haine care apoi îmi erau luate înapoi, pentru că nu le meritam. Eram vinovată că părinţii mei erau nefericiţi, mi se reproşa mereu că stau împreună ca să am eu şi mamă şi tată. Între timp, eu mi-aş fi dorit să fiu orfană. Eram vinovată că am fost bebe şi mama a fost nevoită să îmi schimbe scutecele sau să stea noaptea la capul meu când eram bolnavă. Eram vinovată că nu ştiam să vorbesc calm şi că eram îmbufnată.

Nu aveam voie să am prietene pentru că mă învăţau prostii. În clasa a şasea, mama a sunat-o pe colega mea de bancă şi a facut-o curvă, ca să mă lase în pace, să nu mai vorbească cu mine. Nu aveam voie să vorbesc cu copiii de la bloc pentru că erau copiii nemernicilor de vecini, cu care părinţii mei avuseseră nenumărate scandaluri. În perioada liceului, nu am avut voie să am prieten, nu am avut voie să ies în oraş  şi trebuia să fiu acasă înainte să se întunece. Orice abatere de la reguli era pedepsită cu bătaie. În plus, nu mai primeam bani pentru mâncare la şcoală.

Când tata a crezut că am un iubit, m-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa. M-au dus la spital şi când mi-am revenit am fost diagnosticată cu depresie majoră. Aveam 15 ani. Am stat o săptămână internată în spital. Părinţii mei au refuzat să facă şedinţe de terapie împreună cu mine, mai mult, nu m-au lăsat nici pe mine să fac şi nici să urmez tratamentul recomandat de medic. Mi-au reproşat că mă prefac şi că îi fac de râs. Luni de zile nu au vorbit cu mine.

Nu mi-a mai fost frică de părinţii mei de când aveam 10 ani. Frica s-a transformat în ură. Îi uram că mă bat, îi uram că nu sunt iubitori ca alţi părinţi, că nu îmi vorbesc frumos, că nu mă protejează, că nu mă sprijină, că îmi taie aripile de câte ori vreau să zbor. Am început să-i mint din ce în ce mai des până când nu le-am mai spus nimic. De aproximativ 20 de ani, părinţii mei nu ştiu nimic despre mine. Nu ştiu cum sunt eu ca om, nu ştiu ce prieteni am, nu ştiu când sunt veselă sau tristă, nu ştiu pe unde am fost, ce am făcut şi ce am văzut.

Violenţa şi abuzul au creat o prăpastie între noi şi nimic vreodată nu va umple golul acesta imens. Nu-i iubesc. Nici nu-i mai urăsc. Dar nu pot să-i privesc în ochi. Mi-e milă de ei cumva, dar pe de altă parte îmi sunt la fel de indiferenţi ca nişte oameni de pe stradă pe care îi zăresc întâmplător de la înălţimea etajului 10.

Cât despre mine, ce pot să spun? Am supravieţuit. Dar nu sunt întreagă. Am sufletul ciuntit de răni vii care probabil nu se vor vindeca vreodată. Fac terapie când simt că pierd sensul lucrurilor şi se instalează depresia. Am depresie recurentă dar am învăţat să-i recunosc primii paşi pe care îi face în mintea mea, şi să mă iau cu ea la trântă, să n-o las să poposească prea mult.

Până acum câteva luni am dus povara acestor amintiri în deplină singurătate. Nu am povestit nimănui despre copilăria mea. Am avut câteva încercări timide în adolescenţă dar mi-a fost teamă să nu fiu luată în râs şi umilită mai rău decât eram deja. Aveam nevoie ca măcar în afara casei mele să mă simt normală. Toamna trecută am început să vorbesc despre asta. Mai întâi cu un terapeut, apoi cu câţiva prieteni. Mi s-a spus uneori că tot răul a fost spre bine, că întâmplările acelea triste m-au transformat în femeia puternică de azi, că datorită copilăriei mele nefericite sunt ceea ce sunt acum. Nu sunt de acord. Mai degrabă, sunt ceea ce sunt în ciuda copilăriei mele nefericite.

Deşi am o viaţă relativ normală, văd în mine consecinţele abuzurilor la care am fost supusă.  Nu cred în iubire, nu vreau să mă mărit şi deşi îmi doresc un copil, probabil nu-l voi avea curând pentru că mi-e groază că n-o să fiu o mamă bună. Nu am rădăcini, nu aparţin nici unui loc şi cu fiecare bucată din mine pe care o descopăr cu chiu cu vai printre molozul traumelor, simt că mai lipsesc încă o sută. O viaţă întreagă m-am străduit să fiu diferită de părinţii mei încât uneori simt că m-am pierdut pe mine.

Obişnuită fiind să trec prin toate singură nu cer ajutor, nu ştiu să rezolv probleme în doi, sau în mai mulţi. De fapt, problemele le rezolv cel mai bine fugind de ele. Problemele cu iubitul le rezolv despărţindu-mă de el, problemele de serviciu le rezolv demisionând, problemele sociale şi politice din România le rezolv plecând din România. Dacă fug, nu trebuie să mă confrunt cu cineva sau cu ceva şi asta este bine, pentru că nu pot face faţă unei confruntări.

Când eram mică nu puteam să fug mai departe de camera mea. Dar din camera mea reuşeam să evadez mental în paginile albe ale vreunui caiet şi să scriu poveşti despre familii fericite, despre copii iubiţi de părinţi, despre sărbători de iarnă tihnite şi vacanţe frumoase. Când eram în clasa a şaptea am scris un roman despre o fetiţă fericită. Am vrut să-l citesc părinţilor mei. M-au ascultat preţ de o pagină apoi mi-au rupt caietul în bucăţi şi mi-au spus să termin cu prostiile şi să pun mâna pe carte.

De fiecare dată când sunt la cotitură mă transform în fetiţa umilită şi îndurerată care plângea în întuneric, deznădăjduită, dar care a doua zi se trezea cu sufletul trist şi cu zâmbetul pe buze şi cumva, o lua de la capăt, fără să ştie cum, fără să ştie de ce.

În unele zile mă obosesc cumplit toţi demonii aceştia şi aş vrea să fie totul mai uşor. Aş vrea să am amintiri frumoase din copilărie, aş vrea ca prezentul să nu fie aşa o luptă cruntă şi în capul meu să fie mai puţină gălăgie. În fiecare zi care trece sper într-un mâine care să fie mai bun cu mine. Ştiu că merit să fiu fericită şi mi-am promis cândva, demult,  să nu accept altceva în viaţa asta decât fericire. Şi o să mă ţin de cuvânt.


Notă: Acest articol este scris pentru campania "Copii fără etichete", derulată de asociaţia Salvaţi copiii şi Blogal Initiative

94 comments:

cotos said...

Da, in astfel de situatii nici nu am ce spune. Doar ca si eu am cunoscut o familie, in care tatal, un betivan notoriu, isi snopea copiii in bataie zi de zi. Adevarul e ca, toti s-au simtit usurati atunci cand a murit, cumva atunci s-au eliberat de povara sufleteasca..

Lavinia said...

Mi-a fost tare greu sa scriu articolul acesta. Apoi am stat cateva zile in cumpana daca sa-l public sau nu. Am ales sa-l public, in incercarea de a transforma acele experiente in ceva pozitiv. Daca macar un parinte agresiv citeste si isi schimba comportamentul, sunt multumita.

BloglaIInitiative.ro said...

uff:(

mironamitache.net said...

Mi-ai adus aminte de o parte din copilaria mea... Biiiiiig huuuug! Mai multe poate om vorbi vreodata fata in fata.

Adriana Dinu said...

Am trăit fiecare cuvințel scris! Mă doare numai gândul că tu sau oricine altcineva poate trece prin așa ceva. Îi blamez pe cei care fac din existența lor nefericită iadul pe pământ pentru cei din jurul lor. Și, ăsta este un moment în care mă-ntreb de ce Dumnezeu ar da o așa povară de dus pentru unii.
Îmi iubesc părinții cu atât mai mult după ce am citit acest articol.
Te felicit pentru că ai avut curajul să povestești toate astea și sper ca efortul tău să valoreze mai mult decât o simplă poveste emoționantă, tristă. Sper să educe, sper să semnaleze, sper să poată alina cuiva durerea prin rândurile pline de speranță expuse timid mai sus.

Dana said...

Cu ochii in lacrimi mi-am cautat cuvintele ca sa-ti pot lasa un comentariu.... Nu stiu ce sa iti spun, sunt fara cuvinte. Pot doar sa imi doresc sa te ajute Dumnezeu sa poti uita ce ai trait si sa iti ofere numai zile senine pline de fericire!

mihaela said...

Oamenii isi dau foarte rar seama ce e in spatele fiecarui om vesel. Daca ai puterea sa rezisti pana la urma dintr-o copilarie din asta inveti cum sa fii parinte, cu totul altfel decat au fost ai tai.

Anonymous said...

Articol scris cu dorinta de a fi vadit impresionant, dar suna fals oricarui om, cu o o minima experienta de viata. Te-ai gandit ca, poate firea ta si felul tau de a fi, sau ideile tale au generat actiunile punitive? Parerea mea este ca n-ai fost batuta degeaba. Poate, din cand in cand, ti-ar mai trebui cate o bataie si acum. Succes!

Adriana said...

Acum realizez de ce te-am simtit atat de aproape din ziua in care ti-am citit primul articol... un om care a trecut prin atatea nu poate fi egoist,batjocuritor... te admir pentru puterea de care dai dovada si pentru simtul umorului in ciuda a tot ceea ce ai trait... esti un exemplu pentru multi dintre noi....

Butterfree said...

poate din cauza unor oameni ca tine sunt necesare astfel de campanii. Cam care crezi tu ca ar fi greselile pe care le poate face un copil/adolescent ca sa merite sa fie batut pana intra in spital?

vienela said...

Lavinia, as avea atat de multe de spus! Si totusi aleg sa nu spun nimic. Mi-ai sfasiat sufletul cu acest text! Te imbratisez cu mare, mare drag!

mihaela said...

Poate din cand in cand draga Anonymous, ar trebui sa verifici daca atunci cand simti nevoia sa emiti o opinie creierul tau e conectat la organele responsabile cu exprimarea. De asemenea ar fi o idee ca periodic , de trei ori pe zi sa zicem sa dai sanatos cu capul de un perete de prin casa poate poate ti s-o aseza neuronul la locul lui, parerea mea e ca nu ai peretii aia degeaba.
Bine eu ma indoiesc sa se repare ceva dar se tot sustine ca miracolele exista

Tina said...

De cand am intrat prima data pe blogul tau si pana acum, mi s-a parut ca in spatele acelor istorii pline de umor si ca dincolo de persoana puternica care ne-o prezinti in diferite posturi, se ascunde acolo o anumita sensibilitate, dar nu m-am gandit ca ai trait atat de dramatic niste clipe care ar trebui sa fie frumoase. Chiar imi pare rau. Nu mai stiu ce sa zic.
Sotul imi povesteste de multe ori amintirile lui despre aceleasi batai pe care le-a luat, chiar nefacand nimic, dar el a ajuns sa-si ierte si sa-si iubeasca parintii, iar ei s-au schimbat. Sotul a plecat departe de casa, la studii, de la 15 ani, de aici a intervenit si schimbarea probabil. Nu stiu daca sa-ti zic sa faci la fel, iertarea e mare lucru, dar tu esti cea care stii mai bine ce anume trebuie sa faci si ce simti. M-a intristat postul tau, mi-a readus in atentie diversele cazuri de maltratare a copiilor pe care mi-a fost dat sa le intalnesc, cu regret.

Sonia said...

Este cutremurător ceea ce ai scris. Singurul lucru care îmi vine în minte este că dacă aș avea putere aș face afișe enorme cu articolul tău și le-aș pune în toate maternitățile. Spre luare aminte.
Te îmbrățișez cu drag.
(sunt convinsă că vei fi o mamă perfectă)

Ana Araia said...

Dragă Lavinia
E nevoie de mult curaj ca să scrii un articol ca al tău şi de şi mai mult ca să îl publici. Şi tu îl ai din plin, se vede.
Ajungem unde sau cine ajungem datorită părinţilor şi în ciuda lor. Uneori mai mult în ciuda lor...

Nu-mi mai aduc aminte prea mult din copilăria mea. Am crezut că n-o să uit niciodată, am crezut că voi fi mereu condamnată să port cu mine amintirile alea. Îmi era teamă ori de câte ori vedeam un om beat. Ori de câte ori auzeam pe cineva certându-se, simţeam că aş vrea să fug...

Până la 41 de ani viaţa mea a fost şi ea o luptă cu demonii trecutului. Apoi, anul trecut am fost la un work-shop de respiraţie holotropică. De fapt, am fost la mai multe, unul din ele - Chemarea Străbunilor - fiind hotărâtor în vindecarea acestor răni.

E greu de descris ce am trait atunci, însă ştiu că am terminat cu durerea pe care am cărat-o atâţia ani după mine. Mă simt ca şi cum aş fi... puţin amnezică. Şi mi-e atât de bine! Nu mai tresar la fiecare vorbă puţin mai aspră, nu mai simt nevoia să mă apăr la orice reproş, nu mai simt nevoia să dovedesc nimic...

Nu pot să-mi schimb copilăria. Dar am putut să arunc toată mizeria care s-a strâns în timpul ei. Si nu pot decât să mă bucur.

bucuros said...

trist, foarte trist. nu vreau sa judec... dar astfel de oameni nu pot fi numiti parini.

mihaela said...

e foarte usor sa ai copii, dar nu este usor sa fii parinte
e greu sa schimbi o mentalitate inradacinata ca, daca doi tineri s-au casatorit, anul urmator trebuie sa apara si copilul
nu te intreaba nimeni daca esti pregatit, moral, financiar, daca iti doresti asta

Maria said...

Sper că ești, sau ai vrut să fii ironic. Ceea ce nu prea ți-a reușit.
În caz contrar, ești una dintre brutele despre care e vorba în povestea asta sfâșietoare. Și care n-ar trebui nici măcar să se nască pe pământul ăsta. Nici măcar ca ANONIM.

Tomata said...

:( n-as fi banuit asta niciodata. dar acum inteleg de ce esti atee.
si nu-mi gasesc cuvintele, nu stiu ce as putea spune legat de trecutul tau. pot spune ca esti demult pe drumul cel bun si te felicit pentru ce ai devenit, indiferent daca in ciuda copilariei sau datorita ei.

Lavinia said...

Da, da. Fata in fata cu o bere:)))

Lavinia said...

Daca randurile mele schimba macar partial viata unui copil, eu sunt fericita. As vrea sa pot face mai multe pentru copiii aflati in situatia aceasta, dar nu prea stiu de unde sa incep...

Lavinia said...

Multumesc frumos, Dana:)

Lavinia said...

Teoretic, asa ar trebui sa fie, practic, o sa vedem, cand o sa ma hotarasc sa fac pasul cel mare:)

Lavinia said...

Draga anonimule sau anonimo, nu stiu cum sa raspund comentariului tau. Tot ce pot sa spun e ca sper din tot sufletul meu ca nu vei avea copii niciodata.

Lavinia said...

Nu ma consider un exemplu. Am supravietuit fara sa stiu cum am facut-o. Cred ca sunt doar norocoasa:)

Lavinia said...

Multumesc frumos, draga Vienela:)

Lavinia said...

De iertat, am iertat si eu. Inca nu stiu cum sa fac sa uit, sau macar sa accept ce s-a intamplat. Multumesc pentru vorbele frumoase:)

Lavinia said...

Multumesc, Sonia:)

Lavinia said...

Ma bucur ca ai reusit, Ana. Sper ca intr-o zi o sa reusesc si eu:)

Lavinia said...

Faptul ca fizic esti capabil sa procreezi, nu te califica drept parinte. Am invatat asta pe pielea mea:)

Lavinia said...

Sunt de acord. Multi oameni fac copii pentru ca e timpul sau pentru ca nu mai gasesc ei alta cale sa simta impliniti. Un copil nu trebuie sa-l faci pentru tine, ci pentru el.

Lavinia said...

Multumesc frumos, draga mea Andreea:)

Anonymous said...

Da, ma regasesc in acest articol in proportie destul de mare. Cand credeam ca viata mai fututa ca a mea nu a avut nimeni, ite ca m-am inselat... E ciudat, dar nu ma simt singur, vazand ca si altii au trait lucruri din astea... Lumea asta avida numai dupa bani, careia nu ii pasa de astfel de lucruri sau de sentimente, lumea asta de rahat in care traim, te face sa te simti pe zi ce trece tot mai singur... Pentru oricine e greu, daramite pentru noi, cei ce am avut o viata de cosmar... Mi-e ciuda cand vad pe unii care habar nu au ce inseamna suferinta, ca li se pare greu cand nu au miliarde cum erau obisnuiti, ci doar milioane.... Ei abar nu au ca altii au miliarde...dar nu e euro, ci de griji... Viata asta e o porcarie, nu eu am ales satraiesc, mi-am dorit si e sa mor, uneori si acum imi mai doresc. Dar mi-e frica sa ma sinucid, asta e, sunt prea las. Oare?

Anonymous said...

**Alin.

frmshk said...

Am 32 de ani și-am avut o copilărie... cam ca și a ta. Am 32 de ani și am coșmaruri în care ai mei mă bat. Anxietatea stă la pândă și iese la iveală cu fiecare ocazie, și, în lumea în care trăim, sunt destule. Am un băiețel de patru ani jumate pe care mi l-am dorit din suflet și mi-e teamă în fiecare clipă că nu reușesc să fiu mama de care el are nevoie, că port în mine prea multe care mă afundă. Și, merg mai departe, zi de zi, așa, neîntreagă! Că, până la urmă, suntem obligate să facem asta. Să îți fie bine!

Paul said...

Uite, de frica asta n-am făcut, eu și soția, copii. Dacă eu am fost maltratat psihologic, ea a trebuit să fie operată la cap...
”Reinvent Yourself” de Fiona Harrold - pe mine m-a ajutat să mă mai scutur de demoni...

raul rual said...

Adolescenta si ce urmeaza dupa e doar punerea in practica a ceea ce se invata in copilarie.

isabella said...

Lavinia, cauta-ti o prietena... :)

isabella said...

App, te mai vezi cu parintii?

Lavinia said...

Suferinta poate fi cauzata de multe lucruri, nu numai de o copilarie nefericita. De depresie pot suferi si oameni care aparent au totul. Totodata, exista pe lume oameni care au probleme mai mari decat o copilarie nefericita si daca ne raportam la ei, noi suntem bine. Dar, parerea mea este ca nu trebuie sa ne raportam la nimeni, fiecare individ este unic si la fel sunt si sentimentele lui. Eu, una, asa cum am scris si in text, am hotarat sa fiu fericita. Sa caut calea spre fericire chiar daca imi va lua toata viata. Nu am meritat ce mi s-a intamplat, atunci nu aveam control asupra situatiei, dar acum am. Te sfatuiesc sa faci la fel. Si te mai sfatuiesc sa nu treci singur prin asta. Exista terapeuti care te pot ajuta, terapia chiar face o diferenta. Sper sa iti fie bine. Succes:)

Lavinia said...

Si tie sa iti fie bine:) Ma bucur pentru tine ca ai copilul pe care ti l-ai dorit. Ai grija de el si ai grija si de tine.

Lavinia said...

Multumesc pentru recomandare. Inteleg perfect de ce nu ati facut copii si nu va sfatuiesc sa va razganditi. Va sfatuiesc doar sa faceti pasul acesta cand va simtiti pregatiti psihic. Sa faceti copilul pentru el, nu pentru voi. Numai bine! :)

Lavinia said...

In cazul meu, e mai mult incercarea de a uita ce am invatat in copilarie :)

Lavinia said...

Da, nu vad rostul sfatului la situatia descrisa mai sus, poate "utilizam" prietenele in mod diferit, cine stie:)) Oricum, pentru ca te-ai obosit sa imi dai totusi un sfat, nu pot decat sa iti multumesc frumos.

coolnewz said...

hmmm ... din scriitura ta nu as fi ghicit o astfel de poveste.
Sunt insa curios citi oameni la care ar trebui sa ajunga aceasta campanie citesc articolele astea.
In orice caz, dincolo de "campania" in sine, pe de o parte tu ai impartasit cu noi istoria ta, pe de alta parte noi te cunoastem mai bine!

Lavinia said...

Daca articolul meu pune pe ganduri o singura persoana, eu sunt multumita. Campaniile de genul acesta nu au puterea sa schimbe multe, dar pot face o diferenta. Putin este mai mult decat nimic. Pe mine m-a ajutat sa scriu despre asta. Totusi nu as fi facut-o daca nu ar fi fost vorba de campania asociatiei Salvati copiii. Incerc sa transform experienta mea in ceva pozitiv, cred ca imi va fi mai usor sa traiesc cu amintirile dureroase daca stiu ca am ajutat cel putin un om. Cat despre scriitura mea...da, nu se ghiceste in scriitura mea nimic de genul acesta. Si nici in comportamentul meu, in general, pentru ca nu am permis sa ma defineasca copilaria mea. Sunt mai mult decat atat:)))

oferte bulgaria said...

ma bucur ca ai avut taria sa ne povestesti asta , multi ar fi ascuns acest lucru de ochii oricui . Imi pare rau ca ai avut o copilarie grea , stiu cum e si nu ii doresc nimanui . Incearca sa treci peste , poate cu ajutorul articolului asta mai te eliberezi .

vara in cizme said...

Poveste trista, gen Cuore, inima de copil de Edmondo de Amicis, si foarte bine scrisa. Ai putea scrie un roman, si poate vreun regizor se va gandi sa-l transpuna intr-un film. Astfel, ideea de baza va avea audienta maxima si, probabil, si efecte pozitive vizibile.

Lavinia said...

Da, sper sa si reusesc pana la urma. Mersi frumos:)

Lavinia said...

Multumesc frumos dar Cuore a fost mai amarat ca mine, bietul:)))) Si nu stiu daca cinematografia romaneasca mai are nevoie de inca un film trist. Dar o sa incerc la Hollywood:))))

Nautilus said...

Cum ar fi zis o vuvuzelă porno pe nume Mircea Pene-n-fund, prietene, nu pot decât să sper că într-o zi o să te repezi la unul pe stradă să îi smulgi telefonul mobil sau ceasul, urlând că ăla merită să fie bătut şi jefuit fiindcă ascunde el ceva şi are o faţă care cere acţiuni punitive.

Şi ăla o sa facă ceea ce a făcut Adrian Iovan.

Nautilus said...

Unul mic şi creţ care conducea ţara acum 32 de ani a zis că a inventat el două substitute (sau, cum le spunea materialelor pentru haine sau pantofi, "înlocuitori") pentru pregătirea morală şi financiară.

Un substitut se numea "Săniuţa" şi celălalt "Două Prune".

Ana Q. said...

Of Doamne, citind povestea ta a mea mi se pare piece of cake :( Nici eu nu am avut cea mai fericita adolescenta, dar atat cat s-a putut parintii mei au facut totul pentru mine. De batut, am fost batuta doar in clasele primare de catre mama, cu cureaua. Lovituri pe care oricat as incerca si oricata iertare si-ar cere acum ea, n-o sa le pot uita.

amiralul said...

sper ca te-a ajutat scrisul povestii pe blog. lumea nu are de ce sa rada si nu are de ce sa te considere ciudata. intr-adevar, 80% din tineretul din ziua de azi e imbecil si nu poate sa inteleaga o situatie daca nu o traieste pe pielea lui. teama de a povesti e de inteles. si eu am ramas cu traume din copilarie insa nu simt nevoia sa le scriu pe blog. nu cred ca ar interesa pe cineva... oricum, ma bucur ca am mai cunoscut o particica din tine si daca vreodata o sa vrei sa te mariti sa-mi spui sa stau la coada pretendentilor :))

Parinte Cuminte said...

Felicitari pentru curajul de a scrie despre experiente personale atat de dureroase. Te cred ca ai vrea sa uiti, dar durerile tale sunt si ele parte din tine si vor ramane acolo. Ce sta in puterea ta e sa lupti sa ramana acolo, in trecut si sa se reverse cat mai rar in prezent sau in viitor.

Mihaela P said...

Un asemenea OM ca tine mai rar. Dincolo de instinctul de fuga, ai un fundament solid, un psihic de invingator. "De fiecare dată când sunt la cotitură mă transform în fetiţa umilită şi îndurerată care plângea în întuneric, deznădăjduită, dar care a doua zi se trezea cu sufletul trist şi cu zâmbetul pe buze şi cumva, o lua de la capăt, fără să ştie cum, fără să ştie de ce." Ai o putere de a depasi orice obstacol (chiar ocolindu-l). Nu e rau, dar infruntarile iti vor creste stima de sine, increderea in sine.
De aceea, eu te sfatuiesc sa mergi mai departe cu psihoterapia, sa-ti recladesti increderea si combativitatea, sa ajungi cu stima de sine undeva sus. Si sa reusesti sa ai copilul dorit alaturi de un barbat care sa te merite. Vei fi mama mai mult decat perfecta, fiind vei feri puiul de om de cosmarul prin care ai trecut. Si fiindca ii vei oferi dragostea de care tu ai fost lipsita. Nu te priva de experienta maternitatii, este darul cel mai frumos de la Dumnezeu.
Ce nu te omoara te face mai puternic. Asa s-a intamplat si cu tine.
Si continua sa scrii. Scrisul este o metoda terapeutica aflata la indemana oricui. Te eliberezi de emotii si astfel te iubesti pe tine, eliberandu-ti organismul de tensiune.
Daca te pot ajuta, te rog nu ezita! Chiar si vorbitul cu cineva este terapie.

Mihaela P said...

Imi permit un reply, desi nu obisnuiesc. Traumele copilariei marcheaza viata adultului in cele mai adanci colturi. A tine cu puterea constientului toate aceste traume sa nu iasa la suprafata este consumatoar de energie si intr-un moment poate aparea prin oboseala, renuntarea, deci depresia, pe care Ana o si experimenteaza recurent. Asta e rezultatul incercarii de a tine un capac pe o oala care clocoteste.
Terapia este singura care poate ajuta un suflet chinuit sa se elibereze de aceste traume. Nu fac publicitate psihologilor, insa spun cu convingere documentata aceste lucruri.

Florina said...

Stimabile/a anonim/a, nici un copil nu merita sa fie batut si umilit, indiferent de ceea ce a facut sau ar fi putut face! Viata intr-o familie in care unul dintre parinti este alcoolic este un iad pe care nici un copil ar trebui sa il traiasca (si spun asta in cunostiinta de cauza, din pacate!). Ar trebui sa exersezi compasiunea.

Parinte Cuminte said...

Eu sunt perfect de acord cu ce spui. Nici nu ma gandeam sa lupte neaparat cu puterea constientului si nici sa puna capac pe o oala care clocoteste. Sunt si acestea mijoace, dar nu m-am gandit niciun moment la ele, stiu si eu cat sunt de ineficiente. Dar ea are de dus o lupta, fiindca sunt sigura ca isi doreste sa traiasca o viata implinita in pofida trecutului ei, eu asa am inteles din articol. Ori lupta se poate duce cu diverse mijloace (unele eficiente, altele nu). In mod cert ajutorul de specialitate poate sa o indrume inspre mijloacele cele mai eficiente.

Florina said...

Nu stiu cine esti, dar cu siguranta voi citi mai multe de pe blogul tau in zilele ce urmeaza si poate te voi cunoaste mai bine. Am ajuns la postarea ta ca urmare a unui link pus de o prietena draga mie. Am retrait mare parte din propria copilarie citindu-ti postarea. Te felicit pentru curajul de a povesti public tot ceea ce ai trait. Mie personal, mi-a fost greu si mi-a luat mult timp sa povestesc chiar si celor apropiati...
Daca imi permiti, am doua sfaturi pentru tine: 1. nu te feri de maternitate, atunci cand ii va veni timpul! Este minunat sa fii mama si vei fi, cu siguranta, o mama buna! Ii vei oferi pruncului tau toata dragostea pe care nu ai primit-o tu ca si copil! Te va vindeca de ura ascunsa in fundul sufletului!In plus, vei (re)trai copilaria pe care nu ai avut-o! Doar de cand sunt mama, am inceput sa iubesc Craciunul, spre exemplu!
2. consilierea psihologica este foarte importanta, dar merita sa incerci si o alta abordare. Eu personal, am avut mult de castigat in urma masajului polinezian - o metoda veche de vindecare a relatiilor.
Pastreaza-ti speranta!
Te imbratisez! (Te rog sa nu o consideri o indrazneala prea mare din partea mea)

Claudia said...

M-a emotionat pana la lacrimi povestea ta. Esti foarte curajoasa ca nu te lasi doborata, si ca te lupti zi de zi, stiu cat este de greu. Si eu am aminitiri traumatizante din copilarie si ma lupt la fel ca adult cu ele. De cand a inceput campania aceasta de la Salvati Copiii am citit multe povesti care exprimau ce nu avusesem curajul sa exprim eu si...intr-un fel ciudat a fost o alinare. Asa ca iti multumesc! Poate nu putem schimba prea multe in lume, dar macar ne putem spune povestile, cu cat suntem mai multi cu atat se va auzi mai tare. Oricat am fi de conditionati de copilaria noastra, nu trebuie sa deznadajduim, si sa speram ca vom gasi iubire in inimile noastre si a lasa pe cineva sa se apropie de noi cu adevarat si a avea curajul sa fim parinti...eu asta imi zic in fiecare zi. Iti doresc multa pace si iubire si putere in suflet. cu drag

Mihaela P said...

"Ce sta in puterea ta e sa lupti sa ramana acolo, in trecut si sa se reverse cat mai rar in prezent sau in viitor."
Aceasta lupta o faci prin constient. :) De aceea am spus cele de mai sus. E greu sa ne intelegem virtual.
Insa apreciez enorm campania care a facut sa iasa la suprafata traumele suportate de adulti in copilarie si, de asemena, cazurile de abuz asupra copiilor din zilele noastre. Pentru ei este ocazia de a se vindeca pe cat posibil de suferinta pricinuita de cei pe care societatea le spune "parinti".

Lavinia said...

Si povestea mea pare piece of cake cand aud altele mai urate. Multi oameni traiesc drame mai mari decat ale noastre si merg mai departe. Fiecare poveste trista pe care o aud, imi da putere si speranta in mai bine.

Lavinia said...

Nu stiu daca m-a ajutat sau nu, inca nu imi dau seama. Am facut-o ca sa ii ajut pe altii. Probabil a fost o terapie si pentru mine, probabil voi intelege efectele mai tarziu. Oricum, de cand nu mai fac un secret aceasta parte a trecutului meu, ma simt mai bine, psihic vorbind. Eu te sfatuiesc sa te insori cu o femeie zdravana la cap. Nu vezi cate lampi imi fileaza mie? :)))) De ce te-ai baga in asta voluntar? Dar mersi pentru oferta, apreciez si te trec pe lista:)))))))

Lavinia said...

@Parinte Cuminte si @Mihaela P: Dragii mei, va multumesc mult ca ati citit si va multumesc pentru sfaturi. Aveti dreptate amandoi,intr-un fel sau altul. Cred ca oamenii, asa cum reactioneaza la o problema in mod diferit, au si metode diferite de a trece peste respectiva problema. Pentru ca eu nu am spus nimanui despre ce mi se intampla, am incercat sa lupt cu realitatea mea pe cont propriu, dupa cum imi dicta inima sau urmand sfaturi din diferite carti. Prima mea forma de terapie a fost scrisul. A fost ok pentru ca m-a ajutat sa imi creez un univers paralel in care eram fericita. In continuare scrisul imi ofera aceeasi voluptate si fericire, este mai mult decat o pasiune pentru mine. Am incercat sa ascund drama mea in strafundurile mintii mele, sa uit. Dar a reprima ceva, este ca si cum ai face curatenie in casa si a ascunde gunoiul sub covor. Va incepe sa puta la un moment dat, ca sa zic asa. Deci metoda cu zambeste si mergi mai departe nu a functionat la mine, decat in aparenta. La cea mai mica nemultumire cadeam in depresie. Ani de zile nu mi-am dat seama de unde vin depresiile mele. Ma gandeam ca sunt mai sensibila si asta e. Dar de fapt, paharul meu era deja plin, si micile nemultumiri reprezentau picatura care varsau paharul. Intr-adevar, de cand fac terapie si de cand am ales sa nu mai tin trecutul ascuns in dedesupturile mintii mele, ma simt mai bine. In plus, terapia m-a ajutat sa imi pun ordine in ganduri, sa ma descopar si mai ales sa accept ca asta sunt si nu pot schimba nimic. Pot doar sa accept. Recent am inceput si un tratemnt cu anti-depresive si pot spune ca in sfarsit sunt EU. Da, poti sa rezisti cu vointa si auto-sugestie, poti sa faci sa treaca zilele in felul acesta, dar este o lupta grea, un chin. Eu, una, am ales sa nu mai duc lupta asta singura, pentru ca vreau sa ma bucur de viata, nu vreau sa ma chinui. Exista doctori si medicamente care ma pot ajuta sa traiesc o viata normala. Singurul meu regret este ca mi-am dat seama de asta prea tarziu.Am irosit atatia ani din viata simtindu-ma mizerabil. Dar voi avea grija sa ii recuperez. Viata trebuie sa fie mai mult decat lupta. Viata trebuie sa fie o calatorie frumoasa.

Lavinia said...

Multumesc pentru vorbele calde si frumoase, Mihaela. Cu increderea in mine stau foarte bine, sunt cea mai frumoasa si cea mai desteapta din univers, hahahahaha. Nu imi plac confruntarile pentru ca ma duc inapoi in trecut si nu vreau. Am o reactie urata cand e vorba de confruntari. Ma rog, lucrez la asta, e work in progress:)) In ce priveste copilul, probabil il voi face, dar nu prea curand. Vreau sa simt ca sunt impacata 100% cu trecutul meu si gata sa imi folosesc toata energia sa il cresc.

Lavinia said...

Draga Florina, multumesc ca ai citit si iti multumesc pentru vorbele frumoase. Imi pare rau ca a trebuit sa treci si tu prin ceva asemanator si ma bucur din suflet ca esti bine acum. Nu ma feresc de maternitate, doar ca inainte de a aduce pe lume un copil vreau sa simt ca sunt impacata 100% cu trecutul meu si gata sa imi folosesc toata energia sa ma ocup de bebe si sa il cresc frumos, sa il ajut sa devina un om intreg si implinit sufleteste. In orasul meu nu exista alte metode de terapie, mi-ar placea sa incerc metode alternative, poate cand ma voim muta din tara. Sunt deschisa la nou:) Te imbratisez si eu, si te mai astept pe blog. De obicei scriu chestii vesele, sa stii:)))

Lavinia said...

Eu nu am putut sa citesc alte povesti. Am incercat dar ma afecteaza foarte tare si am abandonat. Nu mai pot sa recitesc nici ce am scris aici, sa fiu sincera. Nu este usor sa traiesti cu traume. Noi, cei trecuti prin asta, stim cel mai bine. Dar viata a fost buna cu mine. M-a purtat in locuri frumoase si mi-a scos in cale oameni minunati. Am trait expriente si senzatii incredibile. Am invatat pe propria piele ce frumoasa poate sa fie viata, daca nu ti-e frica s-o traiesti. De aceea lupt cu amintirile mele, ca sa ma impac cu ele, sa ma pot bucura de restul vietii mele.

diana said...

Anoniumule, sa stii ca daca folosesti o exprimare pretentioasa si dou-trei neologisme n-o sa pari mai putin imbecil. Eu m-am regasit in povestea Laviniei, dar n-am nimic impotriva ca tu sa ramii pe veci un prostalan care-si imagineaza ca orice babaci fara vocatie si suflet au mereu dreptate. Nu intereseaza pe nimeni nici viata ta, nici faptul ce esti troglodit pina mori.

Unknown said...
This comment has been removed by the author.
Cornel said...

Extrem de emotionanta si trista povestea ta Lavinia.
Vreau sa-ti zic doar atat: tu nu mai ai ce sa vindeci (in ceea ce te priveste), poti in schimb sa contribui la vindecarea altora.
Numai bine-ti doresc.

Lavinia said...

Multumesc, Cornel:)

Orce Tata said...

plce sieu freu sa mor mam ltisti de tot

Anonymous said...

Am ajuns pe blogul tau din intamplare, am citit povestea trista si comentariile. Imi promit sa citesc mai multe povestiri de pe blogul tau, si imi doresc ca la un moment dat sa ai puterea scrii cate ceva despre locuri (frumoase), oameni ( minunati), pentru ca ...trecutul nu poate fi sters. Retin, ca o speranta, cateva cuvinte: "Dar viata a fost buna cu mine. M-a purtat in locuri frumoase si mi-a scos in cale oameni minunati. Am trait expriente si senzatii incredibile. Am invatat pe propria piele ce frumoasa poate sa fie viata, daca nu ti-e frica s-o traiesti".
(M,49,Bv)

Lavinia said...

Multam de vizita. Sper sa mai vii pe aici, in mare parte scriu despre lucuri frumoase, sa stii! :)

Lavinia said...

I am sorry, I dont understand what you want to say. Try English maybe?

Anonymous said...

Pentru ceea ce esti si ai scris,iti spun simplu" te iubesc,esti o fata minunat de frumoasa"

Anonymous said...

Nu stiam ca animalele stiu sa scrie,nici macar cainii,anonimi,! Boala ta se numeste dobitocism,nu.mai lasa astfel de comentarii la adresa acestei fete,nu esti intreg la cap! Ar trrbui sa fii executat p scaun electric:-))

AncaTunaru said...

Am citit cu emotie acest articol Lavinia... e trist dar hey ai crescut mare si esti inteleapta , macar sti cum sa te ajuti . Invata sa te iubesti mult de tot astfel incat sa reusesti sa faci fata trecutului tau fara sa il transformi in Umbre .
Iti recomand o carte f draguta si scrisa intr-un fel prietenesc care te poate ajuta sa intelegi mai multe despre cum sa faci fata trcutului fara sa il ascunzi in tine de unde inca te v-a chinui . Adrian Nuta - Umbra .
Fi fericita draga mea , si da admir enorm curajul tau .

dana said...

Te felicit, Lavinia, pentru curajul de a scrie acest articol!
Si, stii, cu demonii nu trebuie sa te lupti, trebuie doar sa-i accepti si sa le diminuezi importanta... or sa fuga singuri :)

Anonymous said...

Asemenea oameni sunt o rezultanta directa a unei societati cu o mentalitate inapoiata,de salbatic.
Imi pare rau ca inca copiii nu pot fi protejati asa cum se cuvine si te admir pentru modul in care ai reusit sa depasesti acele momente.

Alice wonders said...

Daca mi-e permisa o sugestie (as a stranger on the interwebs): nu mai spune ca 'au dus-o altii mai rau ca mine' sau ceva asemanator. Trauma ta nu trebui minimalizata, ti-a afectat copilaria, don't brush it off. Nu te gandi ca te judeca cineva in concordanta cu ea (decat daca e profund cretin, ca unii anonimi de pe aici). Esti un om bun si puternic, chiar daca ai zile cand schiopatezi.

Ce ai scris tu m-a facut sa ma intristez, oamenii cu capul pe umeri se gandesc ani de zile pana fac un copil, iar unii (alcoolici, instabili) ii fac pe banda rulanta si apoi ii chinuie. E o balanta inclinata nedrept.

Anonymous said...

Draga Lavinia ,tot ce am citit ... m a facut sa plang ,practic m am regasit in povestea ta si ma bucur nespus de mult pentru taria pe care o ai acuma ...si vreau numai sa iti zic k si eu in urma cu multi ani am facut o promisiune ...Sa nu devin ca parinti mei si sa ma bazez doar pe mn pt k stiu sigur k o poveste o faci dupa bunul plac asa ma aleg sa fiu personajul principal si sa imi fac singura viata fericita :* iti urez toate cele bune!!

Anonymous said...

Bataia nu mai este demult timp o arma a indreptarii si violenta este o arma a celor incapabilia in a rezolva pasnic o anumita problema.

Irealia said...

Am ajuns, la prima vizită pe blogul tău, de la un articol scris în tonuri ironice, la acesta.
Am doi copii, o valiză de demoni. Am făcut greșeli multe cu primul, deși-l iubesc ca pe ochii din cap, aș da timpul înapoi, nu pot. Voi mai face, probabil, sper că mai puține. Știi, am întrebat odată psihologul de ce, în anumite condiții, procedez asemeni aceluia care mi-a distrus o bucată zdravănă de viață. Care-a murit între timp și pe care nu l-am plâns la momentul respectiv. Răspunsul a fost halucinant, m-a lăsat în lacrimi, dar încă nu pot spune că-l înțeleg: „Poate ăsta-i modul în care alegi să-i spui că-l iubești?!”
Mi-a ajuns până în prăsele povestea ta.

Lavinia said...

Sunt sigura ca vei face din ce in ce mai putine greseli. Toti gresim, important e sa nu gresim prea mult si mai ales, sa incercam sa reparam atunci cand ne dam seama cum si unde am gresit. Iti doresc lupta usoara cu demonii :) De curiozitate, imi dai si mie te rog linkul articolului ironic? Sa vad si eu ce si cum:) Promit sa fiu cuminte! :)

Irealia said...

Lavinia, ar fi mai multe linkuri să-ți dau. Primul articol pe care ți l-am citit a fost cel cu chiriașii, tragi-comic cu accente ironice în descrieri. Apoi am trecut la cel despre sora ta, apoi la cel în care te-a părăsit iubitul de Crăciun, apoi că n-a fost de Crăciun. În toate ai umor, fină ironie, nu cred că mi se pare, mă miră că mă întrebi. :) Articolul de față e diferit, șocant, demn de băgat la cap. Timp să am, că de lecturat mai lecturez pe aici. Mulțumesc.

bianca diana said...

Lavinia, m-ai facut sa plang, iti multumesc cai postat acest articol, in mare parte din el ma regasesc la fel au fost si parinti mei.Tatal un alcoolic dement, iar mama o femeie cu suflet de inger, am fost batuta de tatal meu mereu, amintirile imi dau tarcoale de mai mult de 7 ani nu mai vb cu tata, sper ca intr-o zi sa realizeze tot ce mia facut, am avut sufletul plin de ura, acum sunt unde sunt si am ajuns aici cu lacrimi in ochii depasind toate obstacolele...MULTUMESC , pt acest articol te inbratisez cu drag si iti doresc tot ce-i mai bun din lume. :*

Roxana said...

Doamne, cat curaj sa scrii toata asta. Mi-am regasit copilaria intr-o parte din povestire, nu pot sa zic 'din fericire' doar intr-o parte din povestea asta trista...pentru ca nici o fericire n-a fost in perioada aia.
macar eu primeam explicatii pentru ce eram batuta si cateva luni pe an eram tinuta de bunici care se purtau cu totul altfel. Dar si acum tresar cand aud o voce ridicata si eu imi doresc mai debgraba moartea decat palme (ale caror urme nu se vor sterge niciodata din suflet etc) . Acum cand am trecut peste tot, cred ca tatal meu simte raceala pe care "i-o ofer" si isi regreta comportamentul...dar e mult prea tarziu, nu-l iubesc, (am invatat sa) nu-l urasc, dar imi este efectiv strain.

o femeie said...

Iti citesc blogul cred ca de la inceputuri. Nu am stiut sa comentez, nu am multe sa iti spun, doar ca mereu am simtit ca imi regasesc cate o bucatica din mine printre cuvinte.
Cred ca am citit si recitit acest articol de zeci de ori: descrii pe tine, descrii pe mine, si pe alte zeci de mii de persoane ca noi. Si te admir pt cat de bine ai pus totul in vorbe, evenimente, dar mai ales consecinte, sentimente: eu nu am fost in stare nici fata de mine sa imi dau seama ce simt. Iti admir puterea de a trece peste toate, ma inspir pt ca ma regasesc in ele.

Nu cred ca experienta copilariei ne-a conturat personalitatea, ci doar ne-a trunchiat-o. Cele intamplate ne-au ciuntit din aripi - dar mai putem zbura; asa am ajuns doar sa citim mai mult, sa ne scufundam in lumea cartilor si a vorbelor. Tu ai evoluat frumos, IN CIUDA celor intamplate. Nu toti au insa puterea asta in ei, de aceea starnesti admiratie si sentimente calde.

O sa te rog sa scrii in continuare, scrii frumos, scrii vibrant. Chiar si aceasta poveste trista la tine devine o manevrare talentata de cuvinte.

rgrig said...

Părerile nu se schimbă cu bătăi. De exemplu, să zicem că eu vin acum și-ți trag o bătaie. O meriți. Doar ai părerea că e bine să bați copii. Ce efect va avea bătaia asta asupra ta? O să fii brusc convins că bătaia copiilor nu e bună? Sau o să-ți vină să mă iei și tu la bătaie pe mine?

Nu. Bătaia nu schimbă păreri. Bătaia doar duce la mai multă violență, în fapte sau în gândire.

Anonymous said...

esti frumoasa!..si foarte desteapta..! si foarte puternica! si sa scrii pana-n ultima clipa a vietii tale,pt ca scrisul tau e captivant,invata,amuza,teleporteaza...Your fan,forever!

Adamutza said...

Draga Lavinia, azi mi-a recomandat o prietena blogul tau. Am ras o tura buna cu postul despre V day si apoi am dat de povestea trista. Te iau in brate si iti spun ca esti foarte curajoasa. Iti multumesc ca ai share-uit povestea ta. Si multumesc ca ne faci sa zambim, sa radem, o sa te citesc de acum incolo :) Multumesc ca existi si multumesc ca ne colorezi viata!

roberts said...

Doamne-ajuta, ce poveste!!! imi pare tare rau pentru copilaria ta nefericita. totusi, imi pare tare rau pentru parintii tai, pentru brutaliatea lor gratuita si pentru ghinionul tau ca ai fost (esti) copilul lor..