Am 32 de ani. Am fost premiantă, am făcut o
facultate şi un master, vorbesc limbi străine, am un loc de muncă stabil şi îmi
place să mă plimb prin lumea largă. Ies în oraş, beau cât să mă simt bine, nu
fumez, am grijă ce mănânc şi mă îmbrac frumos. Citesc, scriu, ascult muzică
bună uneori, alteori ascult muzică proastă, că deh, am şi eu plăceri vinovate, ca tot
omul, mă uit la filme, gătesc, râd cu poftă, am simţul umorului, mă duc la
teatru, mă duc la filarmonică, mă duc la concerte, vizitez muzee şi am prieteni
în toată lumea. Sunt decentă, tolerantă, nu sunt rasistă, nu am prejudecăţi,
visez, nu mi-e frică nici de schimbare şi nici de moarte. Tot ce vreau este să
trec prin viaţă frumos şi demn şi mai ales SĂ TRĂIESC, că vorba aia, de murit,
moare toată lumea.
Dacă aş putea alege să am o putere magică,
aş alege să pot uita. Aş vrea să uit o mare parte din viaţa mea, mai précis, partea
aceea de viaţă în care am fost în grija părinţilor mei. Este partea de viaţă în
care trebuie să fii sprijinit, ocrotit şi pregătit pentru restul existenţei
tale. Pentru mine, este bucata de viaţă pe care încerc s-o îngrop, s-o sufoc cu
milioane şi milioane de amintiri clădite aproape compulsiv, cu sentimente pozitive
şi cu optimism aproape idiot, dar, de câte ori cred că am reuşit să uit, fantomele
traumelor de demult se iţesc crude şi obraznice în sufletul meu.
Copilăria şi adolescenţa mea au fost un amalgam de deznădejde, de furie, de
frustrare şi de ură. Mai mult de jumătate din viaţă mi-am petrecut-o cu sufletul
otrăvit de resentimente şi de planuri crude de răzbunare. Nu visam să îmi fac
iubit, să fiu studentă sau să am cea mai frumoasă rochie la balul bobocilor.
Visam fie să mă fac mare şi să scap de iadul familiei mele, fie să mor. În prea multe nopţi am mers la culcare sperând că a doua zi nu mă voi mai
trezi.
Am fost bătută de când mă ştiu. Fiecare obrăznicie, fiecare telefon primit
de la vreun băiat, fiecare minut întârziat acasă, fiecare polonic de ciorbă
neterminat din farfurie, fiecare act de revoltă, fiecare oracol completat,
fiecare poster lipit pe perete, fiecare boacănă, fiecare notă mai mică de 10
era sancţionată cu palme şi pumni în cap. De multe ori, nu ştiam pentru ce sunt
pedepsită. Nu mi se explica ce am greşit, mă trezeam din senin cu capul vâjâind
de la vreo lovitură. Eram bătută şi pentru că tata era
beat şi nu ştia ce face şi pentru că mama era nervoasă şi trebuia să se
descarce.
Mă trezeam noaptea la cel mai mic zgomot, gata să mă apăr. Sau să o apăr pe mama. Şi mă trezesc şi în
ziua de azi la cel mai mic zgomot. Şi fiecare ceartă pe care o aud întâmplător
sau la care asist, mă duce înapoi în timp şi retrăiesc iar lovituri şi insulte.
Şi vreau să îmi pun mâinile la urechi, să nu mai aud nimic sau să fug departe,
departe. Dar ştiu că oriunde aş fugi, amintirile mă vor urma. Aşa că stau pe
loc. Şi încerc să lupt cu anxietatea care se declanşează la un ton mai ridicat
al oricui, chiar dacă nu îmi este adresat. Şi apoi încerc să lupt cu insomnia
pe care mi-o aduce orice atac de anxietate.
Bătăile erau însoţite de insulte şi reproşuri. Orice copil era mai bun ca
mine, nimic din ceea ce primeam sau ceream nu era meritat. Mi se cumpărau haine
care apoi îmi erau luate înapoi, pentru că nu le meritam. Eram vinovată că
părinţii mei erau nefericiţi, mi se reproşa mereu că stau împreună ca să am eu
şi mamă şi tată. Între timp, eu mi-aş fi dorit să fiu orfană. Eram vinovată că
am fost bebe şi mama a fost nevoită să îmi schimbe scutecele sau să stea
noaptea la capul meu când eram bolnavă. Eram vinovată că nu ştiam să vorbesc
calm şi că eram îmbufnată.
Nu aveam voie să am prietene pentru că mă învăţau prostii. În clasa a
şasea, mama a sunat-o pe colega mea de bancă şi a facut-o curvă, ca să mă lase în pace, să nu mai vorbească cu mine. Nu
aveam voie să vorbesc cu copiii de la bloc pentru că erau copiii nemernicilor
de vecini, cu care părinţii mei avuseseră nenumărate scandaluri. În perioada
liceului, nu am avut voie să am prieten, nu am avut voie să ies în oraş şi trebuia să fiu acasă înainte să se
întunece. Orice abatere de la reguli era pedepsită cu bătaie. În plus, nu mai
primeam bani pentru mâncare la şcoală.
Când tata a crezut că am un iubit, m-a bătut până mi-am pierdut cunoştinţa.
M-au dus la spital şi când mi-am revenit am fost
diagnosticată cu depresie majoră. Aveam 15 ani. Am stat o săptămână internată în
spital. Părinţii mei au refuzat să facă şedinţe de terapie împreună cu mine,
mai mult, nu m-au lăsat nici pe mine să fac şi nici să urmez tratamentul
recomandat de medic. Mi-au reproşat că mă prefac şi că îi fac de râs. Luni de
zile nu au vorbit cu mine.
Nu mi-a mai fost frică de părinţii mei de când aveam 10 ani. Frica s-a
transformat în ură. Îi uram că mă bat, îi uram că nu sunt iubitori ca alţi
părinţi, că nu îmi vorbesc frumos, că nu mă protejează, că nu mă sprijină, că
îmi taie aripile de câte ori vreau să zbor. Am început să-i mint din ce în ce mai des până când nu le-am mai spus
nimic. De aproximativ 20 de ani, părinţii mei nu
ştiu nimic despre mine. Nu ştiu cum sunt eu ca om, nu ştiu ce prieteni am, nu
ştiu când sunt veselă sau tristă, nu ştiu pe unde am fost, ce am făcut şi ce am
văzut.
Violenţa şi abuzul au creat o prăpastie între noi şi nimic vreodată nu va
umple golul acesta imens. Nu-i iubesc. Nici nu-i mai urăsc. Dar nu pot să-i
privesc în ochi. Mi-e milă de ei cumva, dar pe de altă parte îmi sunt la fel de
indiferenţi ca nişte oameni de pe stradă pe care îi zăresc întâmplător de la înălţimea
etajului 10.
Cât despre mine, ce pot să spun? Am supravieţuit.
Dar nu sunt întreagă. Am sufletul ciuntit de răni vii care probabil nu se vor
vindeca vreodată. Fac terapie când simt că pierd sensul lucrurilor şi se
instalează depresia. Am depresie recurentă dar am învăţat să-i recunosc primii
paşi pe care îi face în mintea mea, şi să mă iau cu ea la trântă, să n-o las să
poposească prea mult.
Până acum câteva luni am dus povara acestor amintiri în deplină
singurătate. Nu am povestit nimănui despre copilăria mea. Am avut câteva
încercări timide în adolescenţă dar mi-a fost teamă să nu fiu luată în râs şi
umilită mai rău decât eram deja. Aveam nevoie ca măcar în afara casei mele să
mă simt normală. Toamna trecută am început să vorbesc despre asta. Mai întâi cu
un terapeut, apoi cu câţiva prieteni. Mi s-a spus uneori că tot răul a fost
spre bine, că întâmplările acelea triste m-au transformat în femeia puternică
de azi, că datorită copilăriei mele nefericite sunt ceea ce sunt acum. Nu sunt
de acord. Mai degrabă, sunt ceea ce sunt în ciuda
copilăriei mele nefericite.
Deşi am o viaţă relativ normală, văd în mine consecinţele abuzurilor la
care am fost supusă. Nu cred în iubire, nu
vreau să mă mărit şi deşi îmi doresc un copil, probabil nu-l voi avea curând pentru
că mi-e groază că n-o să fiu o mamă bună. Nu am rădăcini, nu aparţin nici unui
loc şi cu fiecare bucată din mine pe care o descopăr cu chiu cu vai printre
molozul traumelor, simt că mai lipsesc încă o sută. O viaţă întreagă m-am
străduit să fiu diferită de părinţii mei încât uneori simt că m-am pierdut pe
mine.
Obişnuită fiind să trec prin toate singură nu cer ajutor, nu ştiu să
rezolv probleme în doi, sau în mai mulţi. De fapt, problemele le rezolv cel mai
bine fugind de ele. Problemele cu iubitul le rezolv despărţindu-mă de el,
problemele de serviciu le rezolv demisionând, problemele sociale şi politice
din România le rezolv plecând din România. Dacă fug, nu trebuie să mă confrunt
cu cineva sau cu ceva şi asta este bine, pentru că nu pot face faţă unei
confruntări.
Când eram mică nu puteam să fug mai departe de camera mea. Dar din camera
mea reuşeam să evadez mental în paginile albe ale vreunui caiet şi să scriu
poveşti despre familii fericite, despre copii iubiţi de părinţi, despre
sărbători de iarnă tihnite şi vacanţe frumoase. Când eram în clasa a şaptea am
scris un roman despre o fetiţă fericită. Am vrut să-l citesc părinţilor mei.
M-au ascultat preţ de o pagină apoi mi-au rupt caietul în bucăţi şi mi-au spus
să termin cu prostiile şi să pun mâna pe carte.
De fiecare dată când sunt la cotitură mă transform în fetiţa umilită şi
îndurerată care plângea în întuneric, deznădăjduită, dar care a doua zi se
trezea cu sufletul trist şi cu zâmbetul pe buze şi cumva, o lua de la capăt,
fără să ştie cum, fără să ştie de ce.
În unele zile mă obosesc cumplit toţi demonii aceştia şi aş vrea să fie
totul mai uşor. Aş vrea să am amintiri frumoase din copilărie, aş vrea ca
prezentul să nu fie aşa o luptă cruntă şi în capul meu să fie mai puţină
gălăgie. În fiecare zi care trece sper într-un
mâine care să fie mai bun cu mine. Ştiu că merit să fiu fericită şi mi-am
promis cândva, demult, să nu accept
altceva în viaţa asta decât fericire. Şi o să mă ţin de cuvânt.
Notă: Acest articol este scris pentru campania "Copii fără etichete", derulată de asociaţia Salvaţi copiii şi Blogal Initiative.