Căutare

Monday, February 5, 2018

Familia mea netradițională

În ianuarie a fost ca la nebuni la noi acasă, adică mai ca la nebuni ca de obicei. Avem doi băieți adolescenți, de 14 și 16 ani, care au decis să se mute la noi permanent. Sora-mea, care are o bebelusă delicioasă de un an, s-a mutat și ea la noi, din fericire doar temporar. Adică, să nu înțelegeți greșit, ea este simpatică, și fie-sa și mai  rău, dar uneori simt că dacă îmi mai zice cineva numele, fug în lume, unde oi vedea cu ochii,  despletită și desculță, ca o zeitate greacă exilată din Olimp.

Deci, cum încercam să vă spun mai sus, înainte să revin la mine, avem la casa omului doi adolescenți, un bebeluș, două oltence și un brazilian. Și vecinii și-au luat un câine care latră ca turbatul de câte ori cânt în duș. Și o mai avem și pe fosta soție a iubitului meu, și pe fostul soț al surorii mele, și pe mama iubitului meu care sună zilnic de la Rio de Janeiro: Oi, meu filho, sau ceva de genul. Plus ai mei de la Craiova, care mai sună și ei cu perfectul simplu în gură, dar ei deja nu mai contează în toată aglomerația asta.

Dacă soacra este prezentă doar telefonic, fosta soție este mai mult decât prezentă, având niște copii făcuți cu iubitul meu. Iar eu, mai mult decât perfectă cum sunt, mă înțeleg foarte bine cu ea. Vorbim la telefon, ne vedem la evenimente de familie, vine pe la noi, ce mai, zău că suntem numai buni de reality show.

Acum câteva săptămâni eram eu la muncă bine mersi, de fapt terminasem și încercam să cumpăr un cadou pentru o prietenă dar îmi tot cumpăram mie chestii de care nu aveam nevoie și pe care până la urmă i le-am dat surorii, când mă sună al meu, că trebuie să mă duc repede să iau copilul cel mare de la școală și să îl duc la urgență. Mama lui nu era de găsit și al meu, adică tatăl copilului cum ar veni, era la Bristol cu serviciul. Amu, așa e când ești mamă vitregă, lași cumpărăturile baltă și pleci urgent la școală, cât de urgent se poate în Londra, cel puțin. Că eram în sud-vest și trebuia să ajung în nord-est. Cam o oră și un pic și aproximativ patruzeci de lire de mers cu Uber-ul.

Am ajuns până la urmă, am luat copilul, am oprit la o librărie să îi cumpăr ceva de citit, că la urgență nu e nicio grabă dacă nu mori atunci și acolo și am purces spre spital, la o aruncătură de băț, vreo douăzecu de minute cu Uber-ul. Londra, vere, întinsă ca o plăcintă.

La spital ne instalăm incomod în sala de așteptare, copilul cu Nietzsche, cartea aleasă la librărie, eu cu ceva British crime, fiecare după posibilitățile intelectuale, mă rugam numai să nu  îmi ceară părerea la vreun paragraf sau ceva, doamne fere, că eu aproape terminasem cartea mea de British crime si nu aveam încă nicio părere despre cine ar putea fi criminalul. Darămite să am păreri despre Nietzsche, să fim serioși, că eu am făcut clasele I-VIII în Craiovița Nouă și facultatea la Universitatea din Craiova.

Nu mi-a cerut nicio părere dar mi-a citit niște pasaje interesante, zicea el, eu nu știu ce să zic altceva decât că erau niște pasaje foarte lungi. Până la urmă a venit și mama lui dar nici ea nu a fost mai isteață ca mine, deși ea a făcut școala în Australia, de unde deduc că probabil nu sistemul educațional românesc este de vină, ci înzestrarea mea, cumva, poate, cine știe, naiba știe, să nu zic dracu, doamne iarta-mă.

Ambele am fost salvate de filosofia germană de către doctor, care ne-a chemat înăuntru. Intrăm noi, mamițele, cu Goe al nostru cel suferind, și încep prezentările:

Doctorul către copil: Am pronunțat corect numele? Da? Din ce țară ești?
Copilul: Sunt portughez. Adică m-am născut în Portugalia.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Da? La fel ca și mama ta?
Mama: Nu, eu sunt din Australia.
Doctorul: Aha, foarte interesant. Si dumneavoastră cine sunteți? îmi zice mie.
Eu: Eu sunt partenera tatălui.

Pauză toată lumea.

Tot eu, ca prea era liniște: Și sunt din România. Și tatăl e din Brazilia.

Râsete.

Doctorul către copil: Mai ai frați sau surori?
Copilul: Da, un frate.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Și al cui e fratele, adică cine e mama fratelui?
Copilul: Avem aceeși mamă.
Doctorul, uitându-se când la mine, când la mamă: Și cu cine locuiți, tu și fratele tău, cu mama sau cu tata?
Copilul: Cu tata și cu Lavi.

În fine, evaluarea a decurs relativ liniștit, mai puțin atunci când nici copilul și nici mama nu și-au amintit câți avea copilul când a ajuns la urgență pentru că a căzut din pat. A trebuit să intervin și să dau răspunsul corect, adică trei ani avea copilul când a căzut din pat, în cap. Nu, nu am fost de față, că asta a fost acum 13 ani, când eu aveam 24 de ani, petreceam cu simț de răspundere și mult alcool și nu știam ce gagici să îmi mai fac. Dar mi s-a povestit incidentul de către familia extinsă și am reținut, că înafară de copii, sunt cea mai tânără membră a familiei extinse.

Una peste alta, copilul a fost bine, a rămas peste noapte internat, noroc că a venit taică-su de la Bristol și a avut cu cine să îl comenteze pe Nietzsche, ca probabil s-a simțt foarte singur, intelectual vorbind, cu maica-sa și mai ales cu mine.

Eu am încheiat seara la restaurantul spitalului, cu mama copilului, mâncând sandvișuri și discutând despre cât de greu este să ai copii.  Apoi ea s-a întors la căpătâiul copilului și eu m-am dus acasă, ca orice mamă vitregă, unde am baut o bere, am făcut o baie și m-am culcat, că așa e când nu ai copii, mai ai timp și de tine. Care-o face copii vreodată!

P.S. Bine v-am regăsit :)